Există greșeli de limbă care nu dor doar prin incorectitudine, ci prin siguranța cu care sunt rostite. Nu vin timid, nu cer voie, nu se strecoară accidental într-o frază. Intră frontal, cu aer de exprimare aleasă, de rafinament profesional, de limbaj îngrijit. Dintre toate aceste mici imposturi lingvistice, sintagma „ca și”, folosită inutil în locul simplului „ca”, ocupă un loc aparte. Este una dintre acele formule care au ajuns să fie repetate obsesiv în discursul public, în politică, în administrație, în universitate, în presă și în conversația cotidiană, până când mulți au început să o confunde cu o dovadă de eleganță.
Spunem tot mai des „ca și profesor”, „ca și jurnalist”, „ca și medic”, „ca și primar”, „ca și om politic”, convinși poate că astfel evităm o cacofonie sau că exprimarea capătă o anumită noblețe. În realitate, în cele mai multe asemenea contexte, limba română nu are nevoie de acest „și”. Formula corectă, limpede și suficientă rămâne „ca profesor”, „ca jurnalist”, „ca medic”, „ca primar”, „ca om politic”. Adaosul nu clarifică nimic, nu îmbogățește sensul și nu salvează fraza. Dimpotrivă, o încarcă inutil și trădează o nesiguranță devenită reflex.
Problema apare atunci când este folosită mecanic, preventiv, în contexte în care „ca” ar fi forma naturală și corectă. În acel moment, nu mai vorbim despre o nuanță, ci despre o greșeală care s-a răspândit atât de mult încât a început să pară respectabilă.
Am avut norocul unor profesori fabuloși, dintre acei oameni care nu transmit doar informație, ci îți reglează pentru totdeauna felul în care înțelegi o profesie, o limbă, un text, o idee. Printre ei, lect. univ. dr. Corina Rotar, de la FSPAC, rămâne una dintre prezențele pe care memoria le păstrează nu prin solemnitate, ci prin forța unei lecții vii. Îmi amintesc un curs în care a venit cu un tricou imprimat cu „CA ȘI”. Nu era o simplă ironie, nu era un artificiu pedagogic menit să capteze atenția pentru câteva minute, ci începutul unei demonstrații memorabile despre una dintre cele mai răspândite gafe lingvistice ale limbii române contemporane.
A vorbit aproape două ore despre această formulă, cu exemple, cu rigoare, cu umor și cu acea severitate bine temperată a profesorului care știe că limba nu este un ornament, ci instrumentul principal prin care gândim și ne exprimăm. Îmi amintesc cum spunea că folosirea greșită a lui „ca și” este mai gravă decât o cacofonie. La prima vedere, afirmația poate părea provocatoare. Cacofonia a devenit, în mentalul colectiv, un fel de sperietoare absolută a exprimării publice. Oamenii se tem de ea, o ocolesc, o vânează, o sancționează. Și totuși, dacă privim atent, observația are o logică solidă. Cacofonia poate fi uneori accidentală, o întâlnire nefericită de sunete, o imperfecțiune fonetică pe care contextul o poate face greu de evitat. În schimb, „ca și” folosit abuziv este o greșeală aleasă, repetată, împachetată în pretenția corectitudinii.
Aici se află, de fapt, miezul problemei. Mulți nu folosesc „ca și” pentru că nu cunosc limba, ci pentru că încearcă să pară mai atenți cu limba decât sunt. Formula devine o mască a grijii, o falsă protecție împotriva ridicolului, o cârjă lexicală a celor care vor să pară preciși, dar ajung să fie afectați. În loc să spună firesc „ca director”, preferă „ca și director”. În loc să spună limpede „ca reprezentant al instituției”, aleg „ca și reprezentant al instituției”. Iar această mică deplasare spune multe despre raportul nostru cu exprimarea publică. Ne temem atât de tare să nu greșim într-un fel vizibil, încât ajungem să greșim într-un fel devenit aproape sistemic.
De aceea mă amuz de fiecare dată când aud politicieni, oameni de administrație, comentatori, intelectuali sau oameni de cultură folosind cu deplină relaxare această sintagmă. Nu este un amuzament răutăcios, ci unul legat de memoria acelui curs. În minte revine tricoul, revine explicația, revine felul în care o greșeală aparent minoră devenea subiect de reflecție serioasă. Școala adevărată funcționează exact așa. Nu îți rămân întotdeauna toate teoriile, toate bibliografiile sau toate formulele, dar îți rămân acele întâlniri intelectuale care îți modifică definitiv sensibilitatea. De atunci, „ca și” nu mai este pentru mine o simplă scăpare de limbaj, ci un semnal. Îl aud imediat, îl identific, îl privesc cu un amestec de ironie și tristețe.
Faptul că trupa Taxi a făcut o piesă pe acest subiect arată că problema a depășit de mult spațiul strict gramatical. Când o greșeală lingvistică ajunge în cântec, în pamflet, în conversație publică, înseamnă că ea a devenit fenomen social. „Ca și” nu mai este doar o formulă greșită, ci o marcă a felului în care ne raportăm la limbă. Uneori, româna este agresată nu prin sărăcie de vocabular, ci prin exces de precauție prost înțeleasă. Nu din lipsă de cuvinte, ci din dorința de a părea mai sofisticați decât este cazul.
Limba română are o frumusețe a simplității pe care o uităm prea des. O frază corectă nu are nevoie să fie încărcată ca să pară importantă. Nu orice adaos produce eleganță. Nu orice evitare a unei cacofonii reale sau imaginare justifică o deformare a exprimării. A spune „ca jurnalist” este corect, natural și suficient. A spune „ca și jurnalist” poate părea solemn, dar solemnitatea nu salvează greșeala. Dimpotrivă, o face mai vizibilă.
În spațiul public, responsabilitatea exprimării este cu atât mai mare. Politicienii, profesorii, jurnaliștii, oamenii de cultură și toți cei care vorbesc în fața altora nu transmit doar idei. Transmit modele de limbaj. Când o greșeală este repetată suficient de des de persoane investite cu autoritate, ea capătă un fel de legitimitate falsă. Publicul o preia, o reproduce și, treptat, ajunge să o considere normală. Așa se degradează limba nu printr-o prăbușire spectaculoasă, ci prin concesii mici, dese și comode.
Poate că severitatea față de „ca și” pare, pentru unii, o pedanterie. Dar nu este vorba despre pedanterie, ci despre igienă lingvistică. Nu orice corectură este aroganță. Nu orice exigență este snobism. Uneori, a apăra o formă corectă înseamnă a apăra claritatea gândirii. Iar limba, atunci când este lăsată pradă clișeelor și improvizațiilor elegante doar în aparență, își pierde tocmai această claritate.
Pentru mine, lecția Corinei Rotar rămâne una dintre acele amintiri academice care au trecut dincolo de sala de curs. Nu mai este doar o secvență din anii de facultate, ci o lentilă prin care aud discursurile publice. De fiecare dată când cineva spune „ca și specialist”, „ca și lider”, „ca și cetățean”, în locul formulei simple și corecte, revine în memorie acel tricou cu „CA ȘI” și demonstrația care l-a însoțit. Revine și ideea că un profesor bun nu predă doar o materie, ci lasă în studenții săi un mecanism interior de atenție.
Jos pălăria, lect. univ. dr. Corina Rotar. Pentru lecție, pentru rigoare, pentru umor, pentru acel tricou și pentru faptul că, după atâția ani, o gafă lingvistică rostită pe un ton sigur de sine poate încă să activeze memoria unui curs memorabil. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase efecte ale educației reale. Nu îți spune doar ce să știi, ci te învață ce să nu mai poți ignora. Iar „ca și”, atunci când este folosit greșit, chiar nu mai poate fi ignorat.
Dan Cristian COARDĂ
