Formarea noului Guvern arată, încă din prima rundă de consultări de la Palatul Cotroceni, cât de complicată a devenit ecuația puterii în România. În locul unei soluții rapide, clare și asumate, scena politică oferă un tablou fragmentat, în care fiecare partid vine cu propriile condiții, propriile interdicții și propriile calcule de supraviețuire. Președintele Nicușor Dan pare să fi urmărit, înainte de orice desemnare oficială, să înțeleagă exact aceste limite, unde se termină disponibilitatea de negociere și unde încep acele „linii roșii” peste care partidele nu vor să treacă.
Problema este că, puse cap la cap, aceste linii roșii nu desenează deocamdată o majoritate. Desenează mai degrabă un blocaj. AUR vrea la guvernare și revendică dreptul de a reprezenta politic electoratul care i-a dat forță parlamentară. PSD nu respinge guvernarea și lasă deschisă inclusiv varianta unui guvern politic condus de un premier tehnocrat. PNL, prin vocea lui Ilie Bolojan, transmite însă fără echivoc că nu va mai susține un guvern în care se regăsește PSD, nici măcar sub umbrela unui premier tehnocrat. USR, prin Dominic Fritz, anunță că dacă PSD găsește o majoritate, formațiunea va intra în opoziție. UDMR se distanțează, la rândul său, de o nouă colaborare cu PSD, după episodul moțiunii de cenzură în care social-democrații s-au regăsit de aceeași parte cu AUR.
Dincolo de declarațiile oficiale, miza reală este una de credibilitate. Fiecare partid încearcă să demonstreze propriului electorat că nu trădează promisiunile făcute, că nu intră într-o combinație politică imposibil de explicat și că nu își abandonează identitatea pentru câteva portofolii. În același timp, fiecare știe că România nu poate funcționa la nesfârșit într-o stare de provizorat. Aici apare contradicția majoră: partidele vor să pară responsabile, dar nu vor să plătească prețul politic al responsabilității.
George Simion a ieșit de la consultări cu un mesaj apăsat. AUR își asumă intrarea la guvernare și „scoaterea României din criză”. Este o declarație care urmărește să mute partidul din zona protestului în zona puterii. AUR nu mai vrea doar să critice sistemul, ci cere să participe la decizie. Pentru formațiunea condusă de Simion, momentul este unul strategic. Dacă rămâne în afara guvernării, poate continua să capitalizeze nemulțumirea publică. Dacă intră la guvernare, trebuie să livreze, să explice, să administreze și să suporte uzura puterii. Iar aceasta este o cu totul altă probă politică.
PNL încearcă, în schimb, să se delimiteze de PSD și să recupereze terenul pierdut în anii de compromisuri guvernamentale. Mesajul lui Ilie Bolojan este construit pe o ruptură clară. Liberalii nu mai vor să fie asociați cu o formulă executivă în care PSD are un rol central. Este o încercare de repoziționare, dar și un pariu riscant. Refuzul categoric poate fi bine primit de electoratul liberal dezamăgit, însă poate limita drastic capacitatea PNL de a influența viitorul Guvern. În politică, izolarea morală poate aduce puncte de imagine, dar rareori aduce putere efectivă.
USR merge pe o logică asemănătoare, dar cu un mesaj mai simplu. Dacă PSD face majoritate, USR merge în opoziție. Dominic Fritz încearcă astfel să păstreze profilul anti-PSD al formațiunii și să evite intrarea într-o construcție politică greu de apărat în fața propriului electorat. Pentru USR, opoziția poate deveni mai confortabilă decât participarea la o guvernare de compromis, mai ales într-un context economic complicat, în care viitorul Executiv va trebui să ia decizii nepopulare.
UDMR, de obicei un actor pragmatic și dispus la negociere, transmite de această dată semnale de rezervă față de o nouă colaborare cu PSD. Nu este doar o chestiune de aritmetică parlamentară, ci și una de încredere politică. Episodul moțiunii de cenzură a lăsat urme, iar orice nouă alianță ar trebui explicată nu doar în birourile de partid, ci și în fața electoratului.
PSD se află, poate, în cea mai ambiguă poziție. Nu respinge guvernarea, dar nici nu pare să aibă, în acest moment, o formulă simplă prin care să construiască o majoritate stabilă. Varianta unui premier tehnocrat ar putea părea o soluție de compromis, dar devine inutilă dacă partidele refuză să stea la aceeași masă. Un prim-ministru tehnocrat nu poate înlocui voința politică. Poate calma temporar orgoliile, dar nu poate fabrica o majoritate acolo unde partidele nu vor să și-o asume.
În tot acest joc, Nicușor Dan are o misiune dificilă. Trebuie să găsească o soluție guvernamentală într-un Parlament în care partidele se resping reciproc mai mult decât se caută. Președintele poate consulta, poate media, poate desemna, dar nu poate obliga partidele să guverneze împreună. Iar prima rundă de consultări arată că adevărata problemă nu este lipsa variantelor, ci lipsa încrederii între actorii politici.
România se află într-un moment în care are nevoie de stabilitate, dar primește, cel puțin deocamdată, tactică de partid. Are nevoie de decizii, dar vede amânări. Are nevoie de un Guvern funcțional, dar asistă la o competiție a refuzurilor. Fiecare partid are motivele sale, unele legitime, altele pur electorale. Însă, la final, nota de plată nu va fi achitată de liderii politici, ci de cetățenii care așteaptă administrație, predictibilitate și răspunsuri.
Formarea noului Guvern nu mai este doar o negociere pentru ministere. Este un test de maturitate politică. Iar acest test nu se dă la televizor, în declarații atent formulate, ci în capacitatea partidelor de a ieși din logica blocajului. Deocamdată, România vede multe linii roșii și foarte puține punți.
Dan Cristian COARDĂ
