Părintele Viorel este un fenomen. Noi, cei care îl cunoaștem, avem datoria omenească, sufletească și creștinească de a recunoaște acest lucru. Un monument de bun simț, de educație, de comportament. O sursă de lumină. Și după cum se spune că nu există om care să fie viu și care să nu greșească, nu există om care să îl fi întâlnit și pe care să îl fi atins cu mâna, inima sau rugăciunea și care să nu fi devenit mai bun. Pentru că Părintele asta face cu noi toți, prin rugă, faptă și atingere. Ne face mai buni, cu fiecare moment în care interacționăm cu el. Dacă toți oamenii ar fi ca Părintele Viorel, noi am trăi, clipă de clipă, raiul pe pământ.
Iar într-o lume care se grăbește să judece, să uite și să treacă mai departe fără să mai privească omul din fața sa, Părintele Viorel rămâne dovada vie că bunătatea încă există. O bunătate calmă, curată, neobosită. Sunt oameni care vorbesc despre credință și oameni care o trăiesc. Părintele Viorel o trăiește în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare cuvânt spus cu blândețe și rost.
Poate că Dumnezeu lasă printre noi astfel de oameni pentru ca lumea să nu își piardă cu totul speranța. Pentru ca atunci când sufletul ni se clatină, să existe cineva care să îl ridice fără zgomot, fără judecată și fără să ceară nimic în schimb.
Astăzi este despre Părintele Viorel. Despre omul care a făcut bine fără să îl strige în gura mare. Despre omul care a vindecat suflete fără să ceară recunoștință. Despre omul care a ales să fie lumină într-o vreme în care întunericul pare, uneori, mai comod.
La mulți ani, Părinte! Dumnezeu să vă țină sănătos, puternic și la fel de aproape de oameni. Pentru că oameni ca dumneavoastră nu doar că sunt rari. Sunt necesari.
Mihai PĂTRAȘCU