La capătul mâinilor noastre se exercită grija și protecția pe care le putem da și acorda celor dragi. Le dăm necondiționat din ființă, timp sau energie, celor pe care îi iubim; ne acordăm momente din viață (facem ca din a noastră ființă, cu o delicată știință, prin timp, împărțit în tempo-uri, să se desprindă acel ceva care energizează trupul și sufletul celor dragi) la simfonia împreună-trăirii. Atingem, mângâiem, îmbrățișăm, sărutăm, învelim, protejăm oamenii dragi de lngă noi. Le dăm din căldura pe care o producem sau pe care o putem transfera. Transferul acesta de energie, preocuparea, îngrijirea, grija sau cu orice alte cuvinte se vor îmbrăca gesturile noastre, este drag și iubire.
Când distanța nu ne mai permite ca, la capătul mâinilor să ne exprimăm iubirea, apare – inevitabil -, îngrijorarea. Acel oare combinat cu oroare face ca noi să nu putem controla starea celor dragi; și îndoielile încep să crească șă să se alimenteze chiar și din nimic, cu o viteză amețitoare. Oare ce o fi fâcând acum părintele meu? Dar copilului oare îi e frig? Cel drag oare cum își duce greutatea zilei? Îl mai doare? Până și durerea, în varianta verbului la persoana a treia, care deja implică o distanțare fizică, doare, este născută din întrebarea – îndoită – cu oare! După astfel de întrebări, începem să avem oroare de ce ar putea să se întâmple, de scenariile pe care ni le facem (în aproape toate cazurile fără suport real) și să ne consumăm din ființă pe o continuă îngrijorare. Care este tot mai mare, este mereu crescătoare. Apoi încep temerile fără de temei și, mai cu seamă, o periculoasă teamă.
La capătul mâinilor noastre este însă ceva ce poate alunga temerile, teama, îngrijorarea și tot ceea ce ne macină: inima. Pentru că acolo unde nu mai putem cuprinde ceva cu mâinile, putem îmbrățișa cu inima, iar ritmul crescător al îndoielilor poate fi anihilat de bătăile constante ale inimii, însoțite de șoaptele buzelor care rostesc o rugăciune. Inima și rugăciunea se află mereu la îndemâna noastră pentru a înlocui distanța până la cei dragi. Să nu lăsăm îndoielile, întrebările care încep cu oare și ceea ce ne doare să ne consume timpul și ființa, mai degrabă să facem ca, la capătul mâinii noastre să punem energia pâinii celei de-o ființă a inimii!
Mihai PĂTRAȘCU