Îmi spune un prieten că a trăit o experiență fantastică în deșert. Mânați de o curiozitate firească, molipsită sau chiar livrescă, cu toții suntem tentați să vedem și să simțim imensitatea nisipului, infinitul unei lumi altfel, cu care nu am avut tangență decât în povești sau filme. Primul lucru care mi-a venit în minte în momentul în care mi-a vorbit, în puține cuvinte, dar cu o greutate adâncă, legat de deșert a fost expresia lui Albert Camus, la mort jaune, cu care scriitorul francez cataloghează această formă a naturii. Am lăsat întredeschisă poarta curiozității, păstrându-mi, totuși, o anumită doză de scepticism și reticență. Cuvintele lui Camus îmi apăreau prioritar în prim-planul percepției și era greu să modific acea de-zeci-de-ani formată părere. Nu numai din politețe, ci din apreciere față de el, am deschis mai mult poarta curiozității și am încercat să șterg toate părerile avant la lettre și să uit orice tangență pe care am avut-o cu deșertul. Brusc mi-a venit în minte una din poruncile din Exod, în care prima parte este legată de un altfel de deșert, iar a doua de o duritate înfricoșătoare: Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Este cea de-a treia poruncă, situată înaintea cinstirii părinților sau chiar a altora foarte grele: să nu ucizi, să nu furi etc. Deșertul ca substantiv transformat în adverb (sau locuțiune adverbială) prin expresia în deșert, cu sensul de „în zadar” sau „degeaba” devine o formă mult mai dăunătoare spiritului – dar și trupului – decât însăși moartea galbenă a lui Camus. Pe de altă parte, deșertăciune este totul și goană după vânt, după cum spune Solomon în Eclesiastul, pentru că nimic din ce e material nu este trainic. Însă una din cele mai mari griji ale noastre – deduc din această poruncă adaptată la realitate, este să nu facem lucruri în zadar sau degeaba. Să nu luăm în deșert nimic din ce ne înconjoară.
Las deoparte aceste deșertăciuni ale gândurilor mele – și ale deșertului – și îl ascult, privind în același timp și cîteva imagini pe care mi le-a trimis, surprinse în diferite momente ale zilei, din deșertul trăit de el. Galbenul imens și tern se transformă în galbeni intenși, cu irizări portocalii sau chiar roșii; formele dunelor și jocul de lumini și umbre de pe valurile lor parcă dau naștere unui tablou fascinant unde amurgul arămiu creează senzația unei liniști totale; timpul îmi pare aici înghețat în căldura ocrotitoare a nisipului pe care nu îl poate cuprinde nici o clepsidră. Soarele e împrăștiat în firele de nisip purtate de vânt alene, ca o trenă leneșă ce mângâie pământul, lăsând în urmă forme dulci, imaculate, perfecte, fără urme sau pași. Deșertăciunea celor omenești aici parcă nu își are rostul, pentru că starea de a fi deopotrivă cu simplitatea nu mai lasă loc orgoliilor, prejudecăților, competiției sau altor de-suflet-pierzătoare stări. Și cred că a lua orice în deșert este un mare pericol pentru suflet. La fel ca și pentru trup. E un păcat care trebuie elminat din start dacă dorim să putem să ne încadrăm într-o viață în care tabla de legi ne poate guverna fără tăgadă, indiferent de culoarea pielii sau limba pe care o vorbim.
Lecția deșertului pe care o învăț de la Mihai este că o experiență în deșert poate fi pentru suflet – sau inimă – un binemeritat desert.
Mihai PĂTRAȘCU