În ultimele decenii, universitățile din România au suferit o transformare nu foarte subtilă, dar foarte profundă. Nu vorbim doar despre digitalizare, internaționalizare sau despre schimbări curriculare (uneori inexistente 🙂 ). Schimbarea mai importantă este una de logică instituțională: educația universitară a început să fie tratată tot mai mult ca un produs, iar studentul ca un consumator.
În momentul în care această logică devine dominantă – și ea este dominantă în Ro de câțiva ani deja, iar mai recent chiar și domnul Bolo are aceeași gândire -, relațiile din interiorul universității se modifică inevitabil. Studentul devine client, iar profesorul devine furnizor de servicii. În acest model tranzacțional, educația nu mai este în primul rând un proces de formare intelectuală sau de dezvoltare critică, ci un serviciu achiziționat prin taxe de școlarizare și finanțare de la bugetul de stat.
Consecințele sunt mai complexe decât par la prima vedere.
Dacă studentul este consumator, atunci obiectivul principal al sistemului devine satisfacția clientului. Universitățile dezvoltă mecanisme tot mai sofisticate pentru a măsura această satisfacție: evaluări ale cursurilor, echivalentul unor ratinguri ale profesorilor, chestionare despre „experiența studentului”, indicatori de performanță. Toate aceste instrumente sunt construite pe o premisă aparent rezonabilă: educația trebuie să ofere valoare pentru bani. Celebrul value for money din țara-mamă a capitalismului. Problema apare însă atunci când satisfacția imediată devine criteriul dominant al evaluării. Un fel de instant gratification, doar că nu in-app, ci în educație. Predarea cu adevărat transformatoare nu este întotdeauna confortabilă. Ea presupune efort, frustrare, tensiune intelectuală. Presupune idei dificile, concepte complicate, provocarea unor certitudini. Tocmai aceste elemente sunt cele care produc dezvoltare critică și maturizare intelectuală. Dar într-un sistem în care profesorul este evaluat constant de către studentul-client, predarea dificilă devine riscantă. Un curs exigent poate genera frustrare. O evaluare severă poate produce nemulțumire. Un seminar care pune sub semnul întrebării convingeri personale poate genera reacții negative. Iar aceste reacții se transformă apoi în evaluări slabe, reclamații și/sau presiune instituțională.
În mod paradoxal, tocmai formele de predare care pot avea cel mai mare impact educațional devin cele mai vulnerabile într-un sistem orientat spre satisfacție imediată. Astfel apare o schimbare de rol subtilă. Academicul nu mai este perceput doar ca educator, ci și ca performer. El trebuie să captiveze, să mențină atenția, să creeze o experiență plăcută. În multe contexte, predarea începe să fie evaluată după criterii apropiate de cele ale industriei divertismentului: cât de engaging este cursul, cât de mult le place studenților, cât de „interesantă” este experiența. În sine, nimic din toate acestea nu este problematic. Un curs captivant este, evident, de preferat unuia plictisitor. Problema apare atunci când aceste criterii devin dominante și înlocuiesc criteriile pedagogice. Când succesul predării este măsurat aproape exclusiv prin satisfacția imediată a studenților, universitatea riscă să devină un spațiu de consum educațional, nu un spațiu de formare intelectuală.
Această transformare este parte dintr-o tendință mai largă de economizare, eficientizare economică a instituțiilor sociale. Universitățile devin tot mai mult organizații orientate spre competiție, eficiență și performanță măsurabilă. Limbajul managerial pătrunde în mod natural în discursul educațional: indicatori, metrici, performanță, experiența utilizatorului (UX-ul din design grafic). În acest context, nu este surprinzător că relația profesor-student începe să semene tot mai mult cu relația furnizor-client.
În România, această transformare a fost accelerată de câteva evoluții structurale din ultimele două decenii.
În primul rând, scăderea demografică a redus constant numărul de absolvenți de liceu. Universitățile concurează astăzi pentru un bazin de candidați semnificativ mai mic decât în anii 2000. În acest context, studentul devine o resursă rară, iar instituțiile sunt nevoite să investească tot mai mult în marketing, imagine și „experiența studentului”.
În al doilea rând, extinderea masivă a învățământului superior după 1990 a creat o piață universitară foarte competitivă. În multe domenii există mai multe programe de studii care se adresează aceluiași tip de student. În mod inevitabil, universitățile ajung să concureze nu doar prin calitatea academică, ci și prin atractivitate, accesibilitate și nivelul perceput de dificultate al programelor.
În al treilea rând, sistemele interne de evaluare au început să acorde o importanță tot mai mare feedbackului studenților. Evaluările semestriale ale cursurilor, chestionarele de satisfacție sau indicatorii de performanță informali bazați pe percepția studenților sunt astăzi o componentă standard a managementului universitar.
Toate aceste mecanisme au rolul lor legitim. Ele pot corecta abuzuri, pot semnala probleme reale și pot contribui la îmbunătățirea calității predării. Problema apare atunci când logica satisfacției începe să domine logica formării. Într-un sistem universitar deja afectat de presiuni financiare, de competiția pentru studenți și de birocratizarea evaluării academice, tentația de a transforma predarea într-un produs „ușor de consumat” devine foarte reală. Astfel, universitatea riscă să alunece treptat spre un model în care scopul principal nu mai este formarea intelectuală profundă, ci menținerea unui nivel constant de satisfacție.
Întrebarea importantă nu este dacă evaluările studenților sunt utile. Ele pot oferi feedback valoros și pot semnala probleme reale de predare. Întrebarea este ce rol le acordăm în arhitectura instituțională a universității. Dacă ele devin criteriul principal de evaluare a predării, atunci universitatea își schimbă implicit misiunea. Educația universitară nu este un serviciu obișnuit. Scopul ei nu este doar să satisfacă preferințele existente ale studenților, ci și să le transforme. Uneori, cele mai valoroase experiențe educaționale sunt tocmai cele care, pe moment, sunt incomode, dificile sau chiar frustrante. Universitatea funcționează cu adevărat atunci când reușește să mențină acest echilibru delicat: să ofere o experiență educațională de calitate, dar fără să transforme procesul de învățare într-un produs calibrat exclusiv pentru satisfacția clientului.
În momentul în care studentul devine doar consumator, iar profesorul doar furnizor de servicii, universitatea riscă să piardă tocmai ceea ce o face esențială: rolul ei de spațiu al gândirii critice și al formării intelectuale reale.
