Taina este măsura prin care ființa se raportează la divinitate, nota care marchează începutul simfoniei cerești, modalitatea prin care omul poate să accepte, fără a își mai pune întrebări, condiția de creatură. Într-un moment foarte important al liturghiei, Heruvicul, o cântare care îndeamnă la plecarea genunchilor (și nu doar la aplecarea lor, ci la plecarea înspre tărâmul de necercetat cu mintea), conține cuvintele cu taină închipuim, premergătoare îndemnului „toată grija cea lumească să o lepădăm”. Taina este ingredientul absolut necesar pentru ca închipuirea noastră să ne ducă dincolo de grijile lumești, cărora să nu le mai dăm nici importanță și nici timp. Taina este haina pe care o îmbrăcăm pentru a participa la spectacolul divin. Heruvicul marchează separarea credincioșilor pentru că doar cei botezați pot participa la etapa următoare, botezul fiind prima din cele șapte taine ale creștinismului. Doar cei botezați, trecuți prin taina cea dintâi, cei care se leapădă de grijile lumești și îmbracă haina credinței, pot să îl primească cum se cuvine pe Împăratul tuturor. La întâlnirea cu El avem nevoie de taina sufletului și de haina trupului, ambele fiind nevoie de a fi trecute prin filtrul curățeniei. Iar dacă haina e necesar să fie curată, este absolut obligatoriu să fie și faină, pentru că la întâlnirea cu Dumnezeu e nevoie să fim frumoși sufletește și trupește. Curați și fără a ne pune întrebări, fără a ne face griji. Curățenia și frumusețea sunt atribute ale tinereții, ale inocenței, ale unei vârste la care ființa are senzația că viața este veșnică, pentru că atât curățenia, cât și frumusețea sunt atribute ale împărăției cerurilor.
Fain, un cuvânt întrat în limba română pe filieră germană, având sensul inițial de distins, ales, minunat, frumos, identic la nivel fonic cu un alt cuvânt din limba engleză foarte folosit în ultima perioadă, acesta fiind mult mai sărac decât omonimul lui din germană, conține și un alt termen de regulă asimilat stării: bine. Fonetic, fain-ul românesc, provenind din fein-ul german sau identic cu fine-ul englez, cuprinde atât un adjectiv, cât și un adverb. Însă aceeași noțiune declinată la feminin conține un mare plus de atracție și de frumusețe. De taină, pentru că de regulă frumusețea este asimilată cu o taină care se cere explorată, descifrată, des-tăinuită. Taina care se manifestă des, frumusețea pe care o percepem de multe ori, are o mare nevoie – de a fi des-tăinuită. Iar noi suntem, prin definiție, supuși curiozității, nevoii de a descoperi, de a cerceta sau de a găsi taine, pe care să le putem destăinui ulterior semenilor.
Din bobul de grâu se face ingredientul de bază pentru hrană: făina. Cea mai cunoscută rugăciune, Tatăl nostru, conține o solicitare elementară a omului: pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. În alte traduceri, se menționează pâinea noastră cea spre ființă. Dacă în prima variantă vorbim despre pâinea materială, despre hrana zilnică de care avem nevoie pentru a supraviețui (iar noi, în ipostaza de copii ai Lui, Îi cerem Tatălui pâine pentru a ne hrăni), pâinea cea spre ființă (în greacă epiousios) este deja nevoia existențială de hrană spirituală, de cunoaștere. De descoperire. De taină, pentru a putea lua parte la spectacolul divin. Făina este pentru pâine exact ce este cuvântul pentru taină: ingredientul de bază. Pentru că și taina a fost revelată prin Cuvânt, iar după ce e trăită, poate fi destăinuită prin cuvinte.
Dacă o percepție comună ne îndeamnă să explicăm taina prin mister (sau secret), la o analiză mai aprofundată nu avem cum să nu separăm cele două noțiuni, care în accepțiunea noastră nu sunt sinonime. Taina este un atu al feminității (și nu degeaba substantivul conține o importantă doză de feminitate), în timp ce misterul (ca și secretul, de altfel) este masculinitatea prin excelență. Taina este tăcută, abia-șoptită, șipotită, ascunsă dincolo de buze sau în bătăile inimii, în-fiorată și înflorată de frumusețe, taina e haina pe care o îmbracă o femeie frumoasă și care ascunde unduiri de trup, este pâinea cea spre ființă care ne îndeamnă la căutări, la descoperiri, la ființare, la cunoaștere. La abandonarea grijilor pentru a putea, cu haina potrivită, să luăm parte la Întâlnirea cu Dumnezeu.
Mihai PĂTRAȘCU