În Maramureș, intrarea în Postul Sfintelor Paști nu este un simplu reper din calendarul bisericesc, ci un prag simbolic peste care comunitatea pășește cu gravitate și nădejde. Postul Mare, cel mai lung și mai aspru dintre posturile rânduite de Biserică, devine aici un timp al curățirii, al liniștii și al reîntoarcerii la esențial. Într-o lume grăbită, Maramureșul își păstrează ritmul interior, așezat, în care credința încă structurează viața satului.
În duminica lăsatului de sec, familiile se adună în jurul mesei pentru ultima cină „de dulce”, într-un ritual care îmbină bucuria comuniunii cu conștiința începutului de drum ascetic. De a doua zi, casele intră într-o altă rânduială. Bucatele devin simple, iar gospodinele readuc în prim-plan rețete vechi, din fasole, cartofi, varză murată sau hribi uscați, păstrați cu grijă peste iarnă. În multe sate din Țara Maramureșului, postul alimentar este dublat de un post al vorbelor și al faptelor. Se evită zilele zgomotoase, iar serile capătă o liniște aparte.
Biserica rămâne centrul acestei transformări. În lăcașuri precum Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare sau în vechile biserici de lemn din satele istorice, slujbele din prima săptămână a Postului adună credincioșii în număr mare. În Maramureș, credința nu este declarativă. Ea este rostită, cântată și trăită comunitar.
Simbol al acestei continuități sunt bisericile de lemn, adevărate repere identitare.
În locașuri precum cea din Bârsana, Biserica de lemn din Ieud Deal, Biserica de lemn din Desești sau Biserica de lemn din Poienile Izei, Postul capătă o dimensiune aproape arhaică. Lemnul înnegrit de vreme, icoanele vechi și mirosul de tămâie compun un cadru în care timpul pare suspendat. Aici, credincioșii ascultă cuvântul Evangheliei așa cum au făcut-o generații întregi înaintea lor.
În satele maramureșene, postul este strâns legat de ideea de comunitate. Oamenii se spovedesc și se împărtășesc, conștienți că pregătirea pentru Înviere presupune nu doar renunțare, ci și împăcare. Bătrânii îi îndeamnă pe cei tineri să țină rânduiala, iar copiii sunt învățați, încă de mici, că postul nu înseamnă doar „a nu mânca de dulce”, ci a fi mai buni, mai răbdători, mai atenți la cei din jur.
În multe gospodării, perioada Postului este și un timp al muncilor pregătitoare pentru Paști. Se curăță casele, se aerisesc lăzile de zestre, se pregătesc hainele tradiționale pentru sărbătoare. Cămașa albă, zadiile și clopul nu sunt simple elemente de costum, ci expresii ale identității locale, purtate cu mândrie în noaptea de Înviere. În Maramureș, credința și tradiția nu sunt realități paralele, ci fețe ale aceleiași continuități.
Postul Sfintelor Paști aduce cu sine o pedagogie a răbdării. Într-o regiune unde valorile tradiționale sunt încă puternice, această perioadă reconfigurează relația omului cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu. Clopotele care bat în serile de Denie nu anunță doar o slujbă, ci cheamă la reflecție și la speranță.
Astfel, în Maramureș, începutul Postului nu este doar un moment religios, ci o reafirmare a unei identități colective. Între bisericile de lemn, ulițele satelor și mesele simple din casele oamenilor, credința rămâne liantul care ține comunitatea unită. Iar drumul spre Înviere, parcurs cu smerenie și rânduială, continuă să dea sens unei lumi care, aici, în nordul țării, încă își trăiește spiritualitatea în mod autentic.
Dan Cristian COARDĂ