Mulți cunoaștem, din gravurile lumii, celebra Mâini în rugăciune a lui Dürer. Istoria acesteia este una cutremurătoare, plină de sacrificii și dragoste; este una din expresiile de iubire absolută de care suntem noi, oamenii de rând, capabili. Cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă, într-un mic orășel din Germania de astăzi, trăia o familie cu 18 copii, care își ducea cu greu zilele din cauza lipsurilor de tot felul. Doi dintre copii, cu nume asemănătoare, dar și cu înclinații similare (spre pictură), Albert și Albrecht, dormeau în același pat și seară de seară își făceau planuri de cum vor face și ei ceva pentru familia lor. Însă le era greu să ajute și, după îndelungi discuții, au decis să tragă la sorți – unul din el va merge în mină să lucreze la cărbuni, pentru a îl putea susține pe celălalt să meargă la școală. Apoi, după 4 ani, se va întoarce și vor schimba rolurile. Într-o duminică, după ce au ieșit de la biserică, cu ochii în lacrimi, dar plini de dorința de a realiza ceva, au lăsat sorții să decidă pentru ei; Albert s-a dus în mină iar Albrecht și-a luat viitorul în mînă și a plecat la o școală de pictură. Întîmplarea face ca, în scurt timp, desenele și gravurile lui Albrecht să fie bine văzute, iar el să devină renumit pentru ceea ce făcea. După câțiva ani, s-a întors acasă, în mijlocul familiei, iar la cina ce s-a dat în cinstea lui, a dorit să rostească un toast pentru Albert, mulțumindu-i, dezvăluind planul lor și dorința ca el să meargă acum la studii. Albert, cu lacrimi în ochi, ținîndu-și mâinile aproape de obrazul drept, a refuzat, spunând că e mult prea târziu pentru el. Cei 4 ani de muncă în mină i-au strivit oasele de la fiecare deget cel puțin o dată, iar artrita de care suferea din cauza muncii grele i-a afectat așa mult mâna dreaptă, încît nu mai putea ține nici paharul pentru a închina cu familia. Cu siguranță nu mai putea începe să țină în mîini pensula sau creionul, să facă linii delicate pe pânză sau pe hîrtie…
Pentru a-i aduce un omagiu fratelui său, Albrecht i-a pictat lui Albert mâinile muncite, cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer, denumindu-și opera Mâini, iar în conștiința lumii această lucrare este cunoscută ca fiind Mâini în rugăciune. E bine să ne amintim, atunci când vedem două mâini împreunate, că nimeni nu reușește singur în viață și că, pentru ca o mână să vadă lumina, alta stă în mină, tot așa cum, probabil, cuvântul durere provine de la Dürer…
Și dacă există oameni care iubesc mâinile altora, este pentru că ei știu că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci când iubirea stă la baza zidirii lumii, la fel ca și mîinile care clădesc, mângâie, modelează, luminează. Cei care ne iubesc mâinile sunt cei care se sacrifică pentru ca netrăirea lor să fie parte din viața și bucuria noastră. Cei care ne țin de mână și se bucură de mâinile noastre nu fac altceva decât să ne iubească și să ne ocrotească sufletul. Să îi iubim ca pe sfinți și să îi pomenim zilnic, pentru că în spatele fiecărui Dürer stă câte o durere…