Niciodată nu am putut, în propria mea limbă, să mă manifest în public – întotdeauna am avut o reținere pe care, până acum, nu am putut să mi-o explic. Am ținut discursuri strălucite, aplaudate de sute de oameni, în engleză, franceză, italiană sau spaniolă, în locuri diferite, de la Consiliul Europei și până la Universitatea din Guadalajara, din Sofia și până în Singapore… Cu toate acestea, limba română mă strânge la dificultatea de a o folosi în public, în spații mai generoase, cu o audiență mare și mă constrânge la a nu putea acționa volumul așa cum ar fi necesar, ci a îl bloca undeva, în zona lui piano sau a surdinei continue… Nu știu să strig în limba română, după cum nu știu să ridic tonul sau să joc teatru în română… Recent am realizat de ce mi se întîmplă, de ani buni, acest lucru: pentru că nu pot striga în limba în care mă rog! Nu pot avea un dialog cu Cel de Sus altfel decât în limba maternă; nu pot să fiu eu, cel care se exprimă pe sine și în rugă și în discurs… De altfel, oratoria nu a făcut niciodată parte din arsenalul meu, cum nici teatrul nu a fost terenul unde să mă pot simți acasă. Chiar dacă ambele au ceva spectaculos (iar aici termenul e clar că vine de la accepțiunea de bază a spectacolului), m-am simțit mult-mai–eu în spațiul intimității personale, continue, discrete…
Explicația mi-a venit de la lumina artificiilor și cea a lumânării; pentru toată lumea, artificiile înseamnă invazie de lumină, adăugată unui sunet exploziv, puternic, pătrunzător. Artificiile sunt teatrale, fascinante, colorate, atrăgătoare, voluminoase, tentante, irezistibile… Cu forme din ce în ce mai ciudate, ele brăzdează cerul și creează spectacole în noapte, iar despre ele se vorbește mereu altfel decît în surdină sau în șoapte. La polul celălalt, lumânarea e firavă, discretă, pâlpâind a stingere și parcă mereu în pericolul de a nu mai fi… Cu toate acestea, există candele care ard veșnic, ceea ce artificiile nu vor putea face niciodată; pentru că artificiile sunt un atribut al discursului, al oratoriei, al efemerului și fulguranței, iar lumânarea este manifestarea permanentă a rugăciunii ca fel de a fi… Lumânarea e limba română, iar artificiile sunt fascinația limbilor din jur asupra noastră…
În Sfînta Biserică există o sintagmă des folosită – cuvânt cu putere multă. Puterea cuvântului – și nu numai în limba română – constă în semnificatul lui, dar și în semnificantul care conține o importantă doză de tăcere. Tăcerea din spatele cuvintelor, așteptarea și importanța unui singur cuvânt, preaplinul sentimentelor de dincolo de vorbe, trăirea și concentrarea unor senzații, lumea întreagă care se ascunde după un cuvânt, însemnătatea unei tăceri – sunt câteva din lucurile pe care, odată trăite, le deții și le recunoști ca fiind momene în care viața se schimbă. E greu să surprinzi în cuvinte tăcerea cuvântului – e ca și cum ai vrea să numești denenumitul; e imposibil să găsești formule pentru a cataloga infinitul, chiar dacă un simbol matematic i s-a atribuit, e ilogic să aplici scheme prin care făptura omenească se reduce la un set de mișcări sau gesturi mecanice, pe care chiar le face de-a lungul unei zile… Adevăratele senzații din tăcerea cuvintelor sunt imposibil de descris, iar trăirile din spatele lor sunt atît de motivante, încât ne angrenează întreg arsenalul interior al energiilor nebănuite… Tăcerea cuvintelor noastre este glasul lui Dumnezeu din noi.
Puterea și valoarea cuvântului derivă din faptul că el este atât de complex, încât cuprinde nu numai paleta omenescului, ci și a planului divin; cuvântul este instaurator, creator, biciuitor, mângâietor, batjocoritor, vindecător, rugător etc. Sau, dacă acceptăm alt registru, cuvântul este conclusiv, optativ, operativ, combativ, dar și afectiv. Iar puterea maximă de instaurare prin cuvânt o face omul atunci când, prin buze, transformă convenția unor concentrări de sunete în expresia maximă a manifestărilor divine hărăzită nouă, muritorilor de rând: luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Cuvântul poate fi și plin, deplin, divin.
Limba exprimată prin Cuvânt este sărbătoarea în care pornim la drumul cunoașterii de sine, urcând golgota propriei șlefuiri. Pe acest drum, cuvintele sunt colțurile pietrelor pe care ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii. Iar limba română este calea pe care o alegem pentru întâlnirea cu Dumnezeu: în rugăciune, în surdină, în gând.
Mihai PĂTRAȘCU