În ultimii ani, Ziua Națională pare să fi alunecat tot mai mult spre zona discursurilor politice și tot mai puțin spre zona introspecției, a culturii și a autenticității.
Nu sunt nostalgică după „epoca de aur”, nici după festivismele ei forțate, dar nu pot să nu observ un contrast: pe vremuri, la Sisești, momentul emblematicei prezențe a poetului Ioan Alexandru dădea sărbătorii o profunzime aparte. Avea o noblețe, un sentiment de „împreună” în care poezia și credința erau liantul comunității.
Omul politic nu era prezent. Siseștiul era al oamenilor de cultură.
Democrația ne-a adus însă și altceva: o libertate care, paradoxal, a diluat uneori esența sărbătorii. Au existat ani în care Sărbătoarea de 1 Decembrie s-a ținut chiar și în 5 decembrie – ca și cum am fi uitat să ne bucurăm de ziua noastră exact în ziua ei. Am uitat să ne comemorăm eroii fără tumultul discursurilor sterile. Am uitat că, înainte de vorbe, există o tăcere sacră: cea a recunoștinței.
Totuși, ar fi o exagerare să generalizăm. Printre politicienii care au trecut, cu mai multă sau mai puțină implicare, pe la Sisești, s-a remarcat o excepție: Marius Sorin Ovidiu Bota, senator cu două mandate și deputat. Înainte de a fi ajuns într-o funcție politică, el a descoperit la Sisești trăirea autentică a patriotismului. An de an a revenit, discret, amestecat în mulțime, trăind firesc momentele de reculegere, rugăciune și aducere-aminte a eroismului înaintașilor.
Și anul acesta a fost prezent – fără alai, fără insistență, îmbrăcat în guba specifică zonei, ca unul de-ai locului. Nu întâmplător se spune, printre siseșteni, că este „senatorul nostru”. Respectul nu vine din funcție, ci din prezență. Din implicare. Din ajutorul constant oferit urmașilor lui Lucaciu și patrimoniului material al localității.
În schimb, anul acesta sătenii au fost puțini. Să fi fost cețurile? Saturația de politizare? Sau poate moartea din sat, care mereu schimbă tonul comunității? Nu știu răspunsul. În biserică, privind atmosfera, m-am întrebat din nou – ca în fiecare an – ce ar zice părintele Lucaciu dacă ne-ar vedea?
Uneori cred că ar fi dezamăgit. Alteori mi se pare că s-ar răsuci în mormânt. Dar cel mai adesea îl văd, în minte, cu biciul în mână, chemând la trezire, la unitate, la vrednicie.
Pentru că 1 Decembrie nu este al politicienilor. Nu este al partidelor. Este al oamenilor care, în tăcere sau în mulțime, cu steagul în mâini sau cu rugăciunea în suflet, știu că libertatea nu se măsoară în vorbe, ci în recunoștință și demnitate.
Poate că asta ar trebui să recuperăm: solemnitatea. Simplitatea. Adevărul. Și poate că atunci Siseștiul – și nu doar el – va ști din nou să se bucure de ziua noastră.
Natalia FORNVALD
