Există artiști care rămân fideli unei linii muzicale, apoi există Florin Chilian, neobositul explorator al emoției brute, al ironiei tăioase și al metaforei care te urmărește mult după ce melodia s-a încheiat. În „Șaveica de la Sarica Niculițel”, Chilian propune un amestec surprinzător între lirism, pamflet muzical și un soi de umor amar, ca un vin alb dobrogean care îmbină prospețimea cu o subtilă înțepătură finală.
Titlul, la prima vedere ludic, deschide o ușă către o lume rurală autentică, unde „șaveica”, devine simbolul unei frumușeți mistice. Sarica Niculițel, una dintre cele mai vechi podgorii ale Dobrogei, nu e doar decorul poveștii. Este un personaj în sine. Aromele locului, obiceiurile și încăpățânarea aceea dobrogeană de a spune lucrurilor pe nume se infiltrează în melodie, transformând-o într-un cântec despre identitate, memorie și comunitate.
În fond, Chilian nu cântă despre vin. Cântă despre oameni. Despre felul în care bucuria, ironia, micile tragedii și marile adevăruri ale vieții se strâng, ca într-o lume imaginară. Acolo unde recunoaștem toți câte ceva din propriile noastre rădăcini. Artistul rămâne fidel stilului său. Voce caldă și ușor neîndurătoare, zâmbet în ochi, versuri care pendulează între tandrețe și sarcasm, orchestrate într-o manieră calmă oarecum, dar încărcată de semnificații. Chilian își permite luxul rar de a spune lucruri profunde râzând și, mai ales, de a face ascultătorul să râdă înainte de a-l pune pe gânduri.
„Șaveica de la Sarica Niculițel” funcționează ca un toast muzical ridicat în cinstea unei Românii care nu se grăbește să își uite tradițiile, în ciuda timpurilor alergate. Iar ironia lui Chilian nu e distructivă. Este o chemare la luciditate. O formă de tandrețe pentru un popor care se ia prea rar în serios și prea des în glumă. Și, la fiecare concert, repetă faptul că piesa asta e o manea. Și nu glumește.
Chilian zice că vinul nu se bea. Se vorbește.
În cultura noastră, vinul a fost adesea asociat cu adevărul, cu destăinuirea, cu vorba spusă fără măști. În piesă, șaveica devine un instrument al sincerității. Așa cum vinul dezleagă limbile, melodia lui Chilian dezleagă gânduri. Ne aduce aminte cât de important este să ne întoarcem, măcar din când în când, la esență: la oameni, la gesturile simple, la pământul din care venim. Măi, Sarica Niculițel, cu istoria ei de mii de ani și cu vinurile ei dedicate zeilor pe vremea traco-geților, nu este doar o podgorie. Este un simbol al continuității. Iar Chilian o transformă într-un liant muzical între trecut și prezent.
De ce merită ascultată piesa?
Pentru că e un cântec rar în peisajul muzical românesc de azi. Inteligent, cald, autoironic, construit cu respect pentru limbă și pentru public. Pentru că nu îți dă răspunsuri, ci te provoacă să vezi dincolo de cuvinte. Pentru că aduce înapoi un tip de poezie populară modernizată, care reușește să fie și autentică, și actuală.
Și, poate cel mai important, pentru că „Șaveica de la Sarica Niculițel” te face să zâmbeștim un zâmbet ca după un pahar bun de vin alb, luminos, din Dobrogea. Sau ca o pălincă bună din Maramureș, băută după o bucată bună de slană.
PS: Sunt curios cum ar suna o piesă despre horincă. Din Maramureș 🙂
Dan Cristian COARDĂ
