În România ultimilor ani, prăpastia dintre ceea ce politicienii predică și ceea ce practică se cască tot mai larg. Dacă pentru cetățeanul obișnuit discursul oficial abundă în avertismente despre scumpiri, taxe mărite, impozite reinventate și poveri bugetare imposibil de dus, în culisele puterii se desfășoară un spectacol binecunoscut. Sinecuri, numiri politice controversate și o grijă obsesivă pentru propriul confort.
Motorina crește, TVA-ul se ajusteză, RCA-ul explodează, impozitele locale sunt rescrise de parcă ar fi un roman în serial, iar taxele noi apar mai des decât declarațiile politice. Omului obișnuit i se cere „responsabilitate”. Să strângă cureaua, să plătească mai mult, să înțeleagă „contextul internațional”, să fie solidar. În același timp, statul nu pare dispus să dea nici cel mai timid exemplu. Nicio discuție serioasă despre reducerea costurilor de funcționare, nicio tăiere de privilegii, nicio restructurare reală. Parlamentarii nu iau în calcul să-și reducă propriile salarii cu 30%, instituțiile prefecturilor rămân supraîncărcate cu personal recrutat pe criterii politice, cu șefi de cancelarie si privilegii, iar funcțiile bine plătite continuă să se împartă ca într-o familie mare de partid.
De la sloganuri morale strigate în piețe la compromisuri tăcute în birouri oficiale nu e decât un pas. Cazurile recente au arătat cât de repede se poate evapora moralismul de campanie atunci când apare oportunitatea unei numiri avantajoase.
Numirea lui Vlad Voiculescu pe post de consilier prezidențial în ciuda faptului că este cercetat într-un dosar privind achizițiile de vaccinuri anti-COVID, a reaprins dezbaterea despre dubla măsură în politică. Investigația este în desfășurare, iar prezumția de nevinovăție e incontestabilă, dar mesajul public rămâne. Criteriile morale sunt flexibile, în funcție de interesul politic. În paralel, numirea unei rude apropiate a lui Cătălin Drulă într-o funcție de secretar de stat readuce în discuție tentația familiilor politice de a transforma statul într-o extensie a propriului cerc de influență. Principiile, oricât de vehement afirmate, par opționale atunci când ciocolata puterii e deja desfăcută.
Dacă unele partide se luptă cu propriile contradicții, PSD se remarcă printr-un alt paradox. Vorbește și se comportă ca în opoziție, dar votează ca la guvernare. Deși partidul protestează public față de poverile crescute asupra cetățeanului, susține cu entuziasm legislativ majorările de taxe și impozite care vor intra în vigoare de anul viitor. Votează în parlament cu două mâini, inclusiv parlamentarii de Maramureș. Populismul declarativ și pragmatismul fiscal merg mână în mână, dar nu spre beneficiul public, ci spre confortul unei administrații incapabile să renunțe la risipă. PNL pare că face parte dintr-un guvern minoritar, unde păpușarii sunt partenerii de coaliție. Ar fi râs dacă nu ne-ar durea atât de tare. Nicio asumare a nimănui, toți rămân cu privilegii, noi cu taxele și impozitele. Și cu frigul de afară.
În timp ce statul se finanțează prin taxe crescute pe munca și consumul oamenilor obișnuiți, apar tot mai puține semne că aparatul public ar fi dispus să renunțe la propriile privilegii. Deficitul trebuie acoperit, ni se spune. Dar de ce doar noi? De ce austeritatea începe mereu de la bază și niciodată de la vârf? De ce cetățeanul simplu trebuie să suporte consecințele deciziilor politice luate fără responsabilitate, dar politicienii continuă să trăiască în bula lor de rente și avantaje?
Dincolo de diferențele doctrinare, un lucru unește astăzi aproape toate partidele. Reflexul de autoprotecție. Discursul despre reformă, integritate și responsabilitate este doar o cortină.
Când se trage linie, realitatea este dureroasă. România se confruntă cu o criză nu doar economică, ci și morală.
Iar omul simplu, acela pe umerii căruia se sprijină întreaga retorică a „stabilității”, rămâne mereu ultimul luat în calcul.
Dan Cristian COARDĂ