În fiecare colț al Maramureșului, acolo unde munții țin încă piept vremurilor și unde lemnul sculptat vorbește mai mult decât zidurile, cântecele vechi se ascund în firele timpului ca în lada de zestre a bunicilor. Chiar dacă nu e de pe la noi. Iar când o piesă precum „Constantine, Constantine” reînviată de LUPII lui Calancea și înveșmântată în forța unei orchestre simfonice răsare în auzul neamului, ea nu vine doar ca o melodie, ci ca un mesaj. Un mesaj de peste generații, un memento al rădăcinilor.
De la primele acorduri, cântecul pulsează ca o inimă veche, în care ritmul neamului românesc bate cu o intensitate ce amintește de doinele din șezătorile maramureșene. Toba, adâncă, organică, pare desprinsă dintr-un ritual arhaic, iar instrumentele simfonice adaugă dimensiunea sacră a unui ceremonial ce duce melodia din spațiul popular în cel cosmic. Dar ceea ce face această interpretare cu adevărat tulburătoare este felul în care reușește să unească două lumi. Lumea satului, legată de pământ, și lumea înaltă a muzicii culte, unde fiecare sunet capătă greutate și destin.
Asemenea unui meșter popular care știe să îmbine fibra lemnului cu o forță aproape spirituală, LUPII lui Calancea scot la lumină structura vie a melodiei, iar orchestra îi conferă o noblețe aproape liturgică.
„Constantine, Constantine” devine aici o chemare, o chemare către cei plecați, către cei rămași, către noi toți, cei care încă ne întoarcem, măcar prin cântec, la casa părintească. În interpretarea aceasta, Constantin nu este doar un nume, e simbolul bărbatului român prins între datorie și dor, între luptă și iubire, între lume și casă. E fratele din război, feciorul plecat la oraș, tatăl care poartă grijile lumii pe umeri, dar care nu uită „de unde-i răsare soarele”.
Și tocmai de aceea cântecul își găsește firesc locul în „Lada cu Zestre”: pentru că zestre nu înseamnă doar țesături, porturi, ceramică sau lemn. Pentru mine zestre înseamnă memorie. Iar această piesă este un obiect de memorie în sine, o punte între generații, o bucată de identitate care refuză să fie uitată.
Într-o lume unde viteza roade din ce în ce mai mult răbdarea și rădăcinile, muzica precum aceasta reușește să ne aducă aminte că, indiferent unde ne duc vremurile, suntem fiii și fiicele unei tradiții care încă respiră prin cântec. Iar „Constantine, Constantine”, în interpretarea LUPILOR și a orchestrei simfonice, nu este doar un cântec reinterpretat. Este un ritual de reîntoarcere. O întărire a legăturii cu cei ce-au fost, cu cei ce suntem și cu cei ce vom fi.
Maramureșul știe prea bine că tot ce-i valoros se păstrează în ladă. Iar această piesă, cu forța ei străveche și modernă în același timp, merită cu prisosință să facă parte din zestre.
Dan Cristian COARDĂ
