La orice biserică din România există obiceiul de a se aprinde lumânări, în lumânărar. Fie că e în interior, sau în afara bisericii, lumânărarul e locul unde jertfa bineprimită a lumânării are un plus de valoare, pentru că și lumânările ard mai bine împreună. Iar ruga e însoțită de corul de lumină care își înalță flacăra spre cer. Lumânărarul e împărțit în două, o parte dedicată celor vii, iar cealaltă celor adormiți întru Domnul. Undeva, în adâncul sufletului poporului român, expresia grafică a cuvântului vii, care este întotdeauna scrisă cu majuscule – VII, nu este altceva decât marca unei cifre romane, VII – șapte, fapt ce deschide pagina către profunzimea sufletului nostru. E semnul că lumânările trebuie să ardă pentru cei VII mereu, șapte zile pe săptămână, că nici o clipă nu trebuie să uităm – sau să neglijăm – adevărata noastră viață, care doar întru Hristos are sens. Jertfa lumânării este condiția obligatorie pentru ca noi să fim, în toate cele șapte zile, VII.
Toată filosofia creștină este centrată pe realitatea învierii. Christos e primul Om care a înviat și El este Cel care ne propovăduiește viața veșnică. Via este simbolul vieții în Cartea Sfântă, după cum lucrătorii trimiși la sapa viei nu sunt altceva decât ucenici pe ogorul vieții. Munca în vie, îngrijirea viei, paza viei devin, în mod simbolic, modalități prin care ni se sugerează cum putem să avem parte de cele cu adevărat necesare pentru a dobândi viața veșnică. Viile noastre, la care lucrăm în fiecare zi sunt viețile noastre, cărora trebuie să le dăm atenție șapte zile din șapte. Învierea noastră este condiționată de cum ne lucrăm propriile noastre VII; noi înșine, prin lumânarea pe care o ardem în scurtul drum prin noaptea vieții, putem fi VII dacă, în toate cele VII zile ale săptămânii ne călăuzim după El, prin oamenii-lumină din jurul nostru.
Dacă oamenii-lumină din viața noastră ne dau direcția și sensul descoperirii lui Christos, lumânarea este cea mai simplă formă materială a chipului lui Christos în viața noastră…
Mihai PĂTRAȘCU