Există artiști care nu se mulțumesc să cânte, ci devin, în timp, parte din fibra culturală a unui popor. Tudor Gheorghe este unul dintre ei. Fiecare cântec al său nu este doar interpretare, ci ritual, nu doar sunet, ci memorie vie. Iar „Toamna”, minunata sa meditație muzicală despre trecerea timpului, este una dintre acele creații care se aud nu doar cu urechea, ci și cu inima. Când eram la radio, aveam o vorbă: emisiunile mele nu se aud, se ascultă. M-am mândrit cu asta.
Toamna, în tradiția românească, nu este doar un anotimp. Ea este momentul în care țăranul privește recolta și își numără roadele vieții, în care satul se strânge ușor în sine, pregătind tăcerea iernii. Tudor Gheorghe duce acest sentiment mai departe, ridicând anotimpul la rang de simbol al vârstelor omului. În glasul lui se aude nu doar foșnetul frunzelor, ci și nostalgia unei lumi care începe să se retragă. E o poezie a timpului, spusă nu cu tristețe, ci cu înțelepciunea celui care a învățat să accepte rostul lucrurilor. În această piesă, „toamna” nu este sfârșit, ci recapitulare. Este anotimpul în care omul se uită înapoi și vede câte a trăit, câte a pierdut și câte au rămas în suflet ca lumină. Muzica lui Tudor Gheorghe păstrează acest echilibru subtil. Nu plânge, ci rememorează. Nu se răzvrătește împotriva timpului, ci îl domolește prin artă.
Lada cu Zestre, rubrica în care scriu cu bucurie, este despre lucrurile care NU se demodează. Cântecul adevărat, graiul curat, amintirea firească. Tudor Gheorghe este, fără îndoială, o astfel de comoară. Într-o epocă în care totul pare în grabă și fără rădăcini, el aduce liniștea aceea românească, așezată, ca o după-amiază de octombrie în curtea bunicilor. Nu poți asculta „Toamna” fără să-ți imaginezi frunzele căzând alene pe uliță, fumul subțire ridicându-se din coșurile caselor și acel sentiment dulce amar al timpului care trece, dar nu se pierde cu adevărat. Pentru că, atât timp cât cineva cântă, cineva ascultă și cineva scrie despre asta, nimic nu moare cu adevărat.
Iar dacă Maramureșul are vreun anotimp care îi stă bine, acela este toamna. Un amestec de aur, lemn și melancolie. Poate de aceea, piesa lui Tudor Gheorghe se simte aici ca acasă, între dealuri, biserici de lemn și oameni care știu să tacă frumos. Pentru unii, muzica este zgomot. Pentru alții, amintire. Dar pentru adevărații iubitori, ea este un fel de hrană a sufletului. Iar eu, ca fan al muzicii bune, mă înclin în fața acestui artist care nu doar cântă despre toamnă, ci o preschimbă în stare de spirit.
Poate că, până la urmă, frumusețea unui om nu se măsoară în ani sau în aplauze, ci în ecoul pe care îl lasă în ceilalți. Iar ecoul lui Tudor Gheorghe nu se va pierde niciodată, atâta timp cât va exista o ladă cu zestre și cineva care să o deschidă, să asculte, să învețe și să transmită mai departe.
Dan Cristian COARDĂ
sursa foto: Facebook/Tudor Gheorghe
