Enrico Macias, născut în Algeria, este un artist care a dăruit lumii nu doar cântece, ci mesaje de pace, fraternitate și iubire, valori ce se regăsesc discret în delicatețea acestui cântec. Cu rădăcini adânc înrădăcinate în muzica arab-andaluză, Macias transmite prin „Zingarella” o dorință de universalitate, de bunătate și fascinare pentru ceea ce e diferit, dar profund. Mă întreb dacă astăzi, vreun realizator de emisiuni radio ar avea curaj să sară peste playlist și să pună piesa asta. Cred că nu. Trebuie unul suficient de matur și de ”artist” să facă asta. Și din ce ascult acum la radiourile din România, slabe șanse să iasă cineva din schemă. din păcate. Am fost mereu un nonconformist la butoane, mereu am făcut ce am simțit, indiferent de rigori. Poate de aceea am rezistat 23 de ani pe piață.
Există melodii care nu se ascultă doar cu urechea, ci se respiră cu tot sufletul. Așa cum există radiouri care se aud, și radiouri care se ascultă. Zingarella a lui Enrico Macias e una dintre ele. O odă adusă sufletului liber, în care muzica prinde miros de flori de portocal și de praf ridicat de pașii unui dans în noapte.
Piesa asta e boemă oarecum, frumoasă și sălbatică, asemenea unei flăcări care luminează și arde în același timp. Sau ca un DJ care nu respectă reguli. Căruia i se rupe de ritmuri și cursivitate. Care pune ce simte, zâmbind.
În cântecul lui Macias, frumusețea nu e descrisă ca un detaliu exterior, ci ca o forță care răscolește. Zingarella nu e doar o femeie, ci un simbol, al vitalității, al dorului de viață, al muzicii care se naște din însăși mișcarea ei. Ea nu cântă, nu compune, și totuși muzica pare făcută pentru ea, pentru pașii ei care bat ritmul lumii. Macias, cu rădăcinile sale adânc înrădăcinate în amestecul de culturi mediteraneene, știe să prindă această magie, să transforme un chip feminin într-un univers întreg. Cântecul devine atunci nu doar un portret, ci o chemare la libertate.
Zingarella e mai mult decât o melodie romantică. E un dans al vieții, o invitație să redescoperim frumusețea în lucrurile simple, în gesturile sincere, în curajul de a fi noi înșine, chiar și atunci când lumea ne privește. Sau ne ascultă. La radio.
PS: Cred că mi se face dor de ”butoane și căști”. Îmbătrânesc.
Dan Cristian COARDĂ
