Volumul de poezie „Cercul care nu se frânge” de Ioan Dorel Todea este alcătuit din cinci secțiuni tematice, construite în jurul ideii de memorie, identitate și rezistență interioară. Într-un limbaj sobru, dar profund expresiv, autorul evocă rădăcini familiale și etnice, experiențele istorice ale strămutării și suferinței, valorile lumii rurale și dimensiunea spirituală a devenirii personale.
Poezia devine aici un instrument de reflecție și recuperare, un spațiu în care se împletesc confesiunea, elegia și meditația. Structura circulară a volumului sugerează o continuitate profundă a memoriei, în ciuda rupturilor istorice sau existențiale. Cartea se înscrie astfel în direcția unei poezii contemporane cu valențe etice și recuperatorii, în care biograficul devine pretext pentru o interogație asupra dăinuirii prin cuvânt.
Volumul este prefațat de textul „Cercul infrangibil, sau muchia de cuțit a poeziei”, semnat de prof. univ. dr. Terezia Filip – o analiză pertinentă și inspirată a întregii construcții poetice.
Primul capitol este o ars poetica implicită și ca act de autodezvăluire a eului liric, aflat într-o tensiune constantă între suferință și rostire. Poezia nu este ornament sau exercițiu stilistic, ci formă de adevăr trăit: „Scriu pentru că mi-e frig și întuneric / și cuvântul e singura cămașă de piele rămasă” (Întoarcere).
Poetul își asumă o identitate marcată de marginalitate morală, dar și de o verticalitate a rostirii: „n-am fost niciodată în rând cu lumea / și tocmai de aceea pot spune adevărul” (Nevoia de tăcere). Poezia devine act de rezistență interioară și chemare spre autenticitate.
Al doilea capitol coboară în dimensiunea memoriei identitare, articulată în jurul simbolului rădăcinii. Sunt evocate experiențele colective ale dislocării și exilului – în special colonizarea moților și suferințele războiului și dictaturii. „Am fost smulși din munte / și sădiți în câmpie / ca niște copaci cu rădăcina însângerată”(Cei care au coborât cu muntele în inimă). Versurile devin documente lirice ale memoriei colective, cu o încărcătură etică profundă. Capitolul reface spiritual legătura între generații, între victime și urmași, între tăcere și rostire.
Capitol aduce un ton mai liric, aproape etnografic în unele pasaje, și propune o recuperare a rânduielii tradiționale ca spațiu de armonie, dar și de fragilitate. Se recuperează rânduiala tradițională ca spațiu de armonie fragilă. Țăranul devine un arhetip al dăinuirii prin suferință, credință și muncă: „S-a născut cu plugul în palmă / și cu Tatăl nostru pe buze” (Chip de țăran).
Imaginile poetice, de o simplitate solemnă, reconstruiesc un cosmos sacru al vieții țărănești. Poemul „Toamna lui ’40” introduce o ruptură istorică dureroasă: „Au intrat în sat fără cuvânt / și au scos din case rugăciunea”.
Acest capitol este un imn discret al verticalității morale, dar și o elegie pentru o lume în disoluție.
Capitolul trei, intitulat „Taina dăinuind”, este poate cel mai liric și contemplativ segment al cărțiii, un mozaic poetic ce reunește texte de o profundă încărcătură spirituală, identitară și estetică. Este un capitol al „urcușului lăuntric”, în care peisajele, locurile sacre și memoria devin simboluri ale unei existențe ce refuză să se frângă în fața efemerului. Fiecare text aduce un cadru diferit – satul arhaic, Meteorele, țărmul Salonicului, miticul Olimp sau insula Skiathos – dar toate converg spre o experiență profundă a sacrului și a identității. Capitolul este o secțiune în care poezia devine instrument de contemplație, de reconectare cu rădăcinile spirituale ale omului.
Dorel Todea scrie cu o simțire curată, în limbaj bogat, dar limpede, iar ceea ce impresionează nu este doar frumusețea formală, ci vibrația autentică a trăirii. Taina despre care vorbește nu este o abstracție – ea se simte în fumul cuptorului, în piatra rugii, în privirea statuii, în briza Mării Egee.
Capitolul patru este, fără îndoială, unul dintre cele mai intense și revelatoare momente lirice din întregul parcurs al cărții. Intitulat sugestiv „Despre cei care ne-au învățat să nu murim degeaba”, acest segment poetic funcționează ca un recviem al demnității, un ritual de recuperare a memoriei celor care au trecut prin infernul detenției politice fără să-și piardă umanitatea.
Poeziile reunite aici sunt o liturghie a suferinței asumate, o mărturie lirică despre moartea care nu ucide, ci transfigurează. Între versuri, cititorul întâlnește nu doar scene de violență și umilință, ci și o forță interioară tăcută, care ține vie scânteia ființei chiar și în cele mai întunecate abisuri.
Poemele ating o coardă profundă, provocând nu doar empatie, ci și o examinare a propriei noastre verticalități morale. Nu e vorba despre o simplă evocare a suferinței trecute, ci despre o chemare la memorie activă, vie, la păstrarea demnității ca formă de supraviețuire spirituală.
Capitolul patru nu este doar poezie despre detenție, ci o formă de înălțare prin suferință. Este o liturghie a memoriei, o carte de rugăciune nescrisă pentru cei care au fost „întinși ca pe o cruce / nu de lemn, / ci de tăcere și batjocură”. Dorel Todea dăruiește un testament liric în care fiecare cuvânt e o mărturie, iar fiecare rană – o lumină care nu se lasă stinsă.
Ultimul capitol oferă o sinteză poetică a întregului volum, organizată în jurul simbolului cercului – imagine a continuității, a regenerării și a memoriei care nu se stinge. Poezia propune o ieșire din tragism nu prin uitare, ci prin asumare: „Am trecut prin foc / dar nu m-am ars / ci am luat forma unei lumini rotunde” (Cercul). Este un act de reconciliere cu timpul, cu rănile, cu moștenirea. Finalul deschide spre speranță și lumină: „Curcubeul nu e o promisiune / ci dovada că n-am fost singuri niciodată”.
Volumul se încheie cu o notă de împăcare și de întemeiere a sinelui în credință, memorie și iubire.
„Cercul care nu se frânge” se înscrie cu claritate în direcția poeziei existențialiste și reflexive, cu puternice accente neomoderniste, cu deschideri spre simbolismul religios și etic. Este apropiat de lirica lui Ion Alexandru, Grigore Vieru, Lucian Blaga (în dimensiunea filozofică), dar și de Gabriel Chifu sau Ioan Pintea, prin caracterul reflexiv și confesiv.
Este o poezie a memoriei și a dăinuirii, nu nostalgică, ci profund umană și angajată moral. Valorile etice, legătura cu rădăcinile, asumarea suferinței și transfigurarea ei în cuvânt sunt axe centrale ale discursului liric.
Într-un peisaj poetic adesea dominat de minimalism urban și relativism postmodern, „Cercul care nu se frânge” propune o voce distinctă, gravă și recuperatoare, care reîntemeiază legătura cu sacralitatea ființei și verticalitatea interioară.
Este, așadar, un volum cu valoare documentară și spirituală, o adevărată psaltire a rădăcinilor și a drumului neîntrerupt al ființei românești.
Prof. dr. Ioan Dorel TODEA
