Astăzi vreau să scriu despre un tezaur uman viu – una dintre acele maramureșence vrednice, cum rar mai întâlnești prin satele Maramureșului voievodal.
M-am oprit o clipă din iureșul cotidian, să-i contemplu chipul și să las simțirea să curgă.
Vă invit să mi vă alăturați în această călătorie plină de reverență și uimire!
Am avut privilegiul de a-i urmări pașii grăbiți prin gospodărie: de la ușa casei, la războiul de țesut, din bucătărie la oaspeții care i-au umplut curtea într-o zi de sărbătoare. Iuțeala și siguranța cu care se mișca mi-au fost suficiente să înțeleg: am în față o femeie aprigă, iute la minte și cu suflet mare.
Priviți-i mâinile: acele mâini care au împuns cu acul de mii de ori și de fiecare dată perfect.
Mâini care au dat strălucire suveicii, așa cum palmele țăranilor lui Goga dădeau luciu cozii sapei.
Priviți-i portul: impecabil, de o autenticitate nealterată. Ea este un monument viu.
Uitați-vă atent în ochii ei: privirea te pătrunde, te săgetează. Ai senzația că vede dincolo de cuvinte, cu înțelepciunea femeii trecute prin viață. Iar colțurile ochilor îi sunt ornate cu mănunchiuri fine de riduri – nu semne de bătrânețe, ci urme ale unei vieți trăite cu intensitate, cu bucurii și dureri. Sunt pecetea timpului, nu povara lui.
Ați observat cât de drept își ține spatele?
Este semnul demnității, al dârzeniei, al asumării. O postură de învingătoare.
Femeile din vremea ei nu au cunoscut luxul introspecției moderne – nu s-au întrebat când sau dacă să devină mame, nu au privit munca drept corvoadă, ci binecuvântare, acelea erau femei care nu-și permiteau luxul unei depresii la vreme de restriște.
Dar mintea! Mintea ei păstrează comori: modele vechi de urzeli, tehnici de țesut transmise cu sfințenie, ca un testament nescris. Toate acestea stau bine întipărite în memoria ei, ca un manuscris în limbi uitate, dar încă plin de sens.
Când m-am apropiat să-i vorbesc, chipul i s-a luminat într-un zâmbet larg și cald. Parcă nu-i venea să creadă că cineva ar fi curios să afle povestea ei. Sper din suflet să-mi fie îngăduit timp de către Divinitate, pentru a putea documenta și transmite mai departe ceea ce ea a învățat într-o viață de trudă.
Până atunci, rămân recunoscătoare că am avut ocazia să-mi limpezesc privirea și sufletul în fața muncii unei femei care, anul acesta, a fost declarată Tezaur Uman Viu: doamna Ștefanca Dochia din satul Nănești.
Îi doresc sănătate și promit că voi reveni, când scapă de musafiri!
Un gând de recunoștință și pentru doamna Ileana Matus, îndrăgită interpretă de muzică populară și director al Centrului Cultural din Sighetu Marmației, cea care a avut inspirația și generozitatea de a aduce această comoară vie în atenția noastră. Pentru asta, îi mulțumesc din inimă.
Astfel de femei trebuie promovate! Să devină modele pentru generațiile tinere, care ,,ne împing de la spate”, cum se spune în popor.
Și iată cum poți fi extrem de bogat, fără arginți, fără mașini luxoase, fără palate.
E suficient să ai în tine, adânc înfipte, rădăcini și rost.
Să-ți înțelegi menirea pe acest pământ.
Natalia FORNVALD
