Ibn Arabi era convins că cea mai mare forță din univers este aerul. El face ca totul să poată să prindă viață, să crească, să se întărească oasele. Cu toate derivatele lui – suflet, duh, suflare divină etc – aerul este, în opinia lui, baza trainică a fiecărei construcții omenești… Frumos și deosebit de profund…
Cred însă că este ceva mai puternic decît aerul, dacă ar fi să vorbim tot în limbajul cel nevăzut al manifestărilor întru omenesc. Iar această forță e dată de lacrimile mamei… Cu toții am trecut prin momente grele – bolnavi, supărați, îngîndurați, cu griji, cu greutăți, prinși, răniți, trădați, distruși, uitați de lume, parcă părăsiți de soartă, cu dureri, înfricoșați, … și registrul poate continua mult – fiecare am simțit la rîndul nostru limita sau apropierea ei. Am văzut sau experimentat sfîrșitul după care nu mai aveam puterea de a merge mai departe; am avut convingerea că nimic nu ne mai poate salva și cedarea poate că a fost totală. Un singur lucru ne-a salvat, întotdeauna fără știrea noastră: lacrimile mamei… Puțini am văzut lacrimi în colțurile ochilor ei și puține au fost momentele cînd ea era pe punctul de a ceda. Pentru noi noțiunea aceasta – ca mama să abandoneze – nu există. O știm întotdeauna acolo, ca stîlp al universului nostru, chiar dacă nu vom afla niciodată ce se ascunde în spatele acestei susțineri totale. Tot așa cum constructorii marilor catedrale ale lumii au rămas în anonimat, și mama va fi mereu acolo, în frumusețea manifestărilor ei, lăsînd mereu lumina să intre printre vitraliile sufletului ei și să ne pună pe noi în evidență. Fără ca să știm și fără ca să se știe. Fără ca să spună și fără să vrea să spună. Tot teatrul lumii noastre – în care noi sîntem actori mai buni sau mai fără de talent, toate manifestările noastre, toate reușitele noastre, tot ce e mai bun în noi nu ni se datorează, ci I se datorează. Ei și lacrimilor ei. Celei care mîngîie, vindecă, veghează, suferă, simte, renunță, se jertfește, se răstignește pe altarul iubirii pentru noi. Și care, o dată ce a dat viață, și-o dă zi de zi pentru noi, pentru fiecare în parte. În tăcere și acceptare. Întru renunțare totală la tot ceea ce a fost ea înainte. Întru punerea noastră în lumină. După principiul catedralelor gotice, unde intră lumina și cu toții ne înfiorăm văzîndu-le. La fel trebuie să simțim și cînd sîntem în preajma mamelor noastre, pentru că lacrimile lor fac ca lumea să meargă mai departe. Lumea noastră…
Credit foto: Altarul Credintei