Trăim vremuri interesante din punct de vedere economic, politic si scocial , iar rubricuța de față nu face excepții:). Societatea civilă e mai divizată decât oricând, hate-ul din rețelele sociale a atins cote inimaginabile, iar o opinie contrară duce la certuri urțte și inutile. Propunerea de astăzi e modul meu de manifest la adresa clasei politice. Dacă e subliminal, cu atât mai bine, fiecare înțelege ce vrea. Dacă nu vrea, și mai bine 🙂
„The Road to Hell” nu e doar o piesă rock cu tentă dark – e o radiografie a societății de azi, făcută cu durerea unui om care a văzut prea multe și nu mai poate tăcea. Chris Rea nu cântă despre iadul religios sau despre vreo pedeapsă mitologică. El vorbește despre un iad creat de oameni, pas cu pas, din indiferență, lăcomie și lipsă de umanitate și răutate.
Piesa începe ca o confesiune, aproape ca o spovedanie spusă în ploaie, pe marginea unei autostrăzi gri. Atmosfera e grea, apăsătoare, iar vocea lui Chris are ceva profetic în ea – nu teatral, ci sincer. Pare că nu mai avertizează, ci constată. Nu suntem pe drumul spre iad. Suntem deja acolo.
În versuri, se simte o lehamite lucidă. „This ain’t no upwardly mobile freeway / Oh no, this is the road to hell.” Nu mai e vorba de progres. Nu mai e visul american, ci o capcană în care am intrat convinși că e salvare. Drumul spre iad e construit din promisiuni de libertate, dar sfârșește în alienare și izolare. Totul se reduce la mașini, aglomerație, grabă, și o lipsă profundă de sens.
Ce m-a frapat la piesa asta este că, deși e scrisă în anii ’80, pare mai actuală ca niciodată. Traficul, consumerismul, lipsa de empatie, pierderea sufletului într-un sistem care ne vrea funcționali, dar nu fericiți – toate sunt aici. Chris Rea a pus degetul pe rană cu o naturalețe dureroasă. N-a folosit metafore complicate, ci imagini clare, cotidiene, tocmai ca să nu poți fugi de ele.
Din punct de vedere muzical, piesa e construită cu o tensiune lentă. Partea întâi e aproape ambientală, cu sunete care te introduc într-o stare de neliniște, de parcă ai intra într-un vis urât. Apoi vine partea a doua, mai ritmată, dar fără speranță. Ritmul nu te ridică, ci te afundă. E ca o încleștare de umeri în timp ce mergi înainte, deși știi că nu te așteaptă nimic bun.
„The Road to Hell” nu e doar un cântec de ascultat. E o lecție amară. E vocea unui om care ne spune că, dacă nu ne trezim, nu vom face decât să ne afundăm și mai mult. Dar, paradoxal, tocmai această sinceritate te face să-ți dorești să ieși din spirala asta. Poate că, într-un fel, Chris Rea ne oferă și o șansă: dacă recunoaștem iadul, putem începe să-l evităm.
Dan Cristian COARDĂ
sursa foto: facebook/chris rea
