Când realizăm care sunt lucrurile cu adevărat importante, din anumite puncte de vedere e prea târziu. Nu ne mai rămâne nici energie și nici vârsta biologică necesară pentru a le face, matur și cu un discernământ real, selecția.
Se spune că omul își „risipește” energia și sănătatea din prima parte a vieții „cheltuind-o” pentru cea de-a doua. Sau, după cum bine (și cu amărăciune) a spus un țăran din Dragomirești: „Da’ crud mai poate fi Dumnezeul ăsta! De la o vreme îți lasă voința, dar îți ia putința!”
Noica o spune foarte frumos, centrându-se pe bucuria lucrurilor simple din viață…
Întâmplător sau nu, bucuria și frumusețea vieții se materializează tocmai în lucrurile simple. Marii Oameni pe care i-am cunoscut și care m-au impresionat sunt de o simplitate dezarmantă. Și elementară.
Și, mai presus de toate, de o modestie ieșită din comun. „Să fim simpli şi calmi, ca pâraiele și copacii și Dumnezeu ne va iubi făcându-ne frumoși ca pomii și pâraiele și ne va da verdeață-n Primăvară și-un râu unde să curgem când ne vom sfârși”, o spune Pessoa. Iar apoi vom putea și noi răspunde, la fel ca un alt țăran celebru din Lăpuș, la întrebarea „câți ani ai?”: „Nici unul”.
Anii pe care nu îi (mai) avem nu sunt altceva decât prețul plătit pentru lecția simplității. Sau timpul necesar pentru a învăța care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru noi, pentru fiecare în parte. Că va fi sau nu rentabil acest demers, că Petru va găsi sau nu cheia potrivită spre a ne deschide, la final, poarta, nu vom ști decât când va sosi timpul. Însă acum suntem datori să căutăm, fiecare după puterea sa, semnul și lemnul cu care să construim arca și barca ce ne duce cu flori spre nori.
În noapte, cu șoapte, prin fapte…
Mihai PĂTRAȘCU