„Este foarte important, îmi spune un domn care a condus pentru mult timp destinele acestui județ, să fim capabili să judecăm, cu discernământ, ce se întâmplă în jurul nostru”. Mai ales acum, când valorile nu mai există, sau sunt răsturnate voit, iar o scară a acestora parcă se citește, din plin, în registrul negativ.
Mă surprinde această sintagmă pe care a folosit-o, cu discernământ, și mă duce cu gândul că aceasta nu e altceva decât o desfacere din cer, acolo unde valorile sunt cele adevărate, recunoscute, muncite, trăite. De fapt, originea discernământului este cerul, locul unde și de unde vin gândurile, așteptările, speranțele noastre. De acolo cerem, uneori chiar cerșim, înspre acolo ne îndreptăm și acolo ne centrăm, în momentele delicate, atenția. Probabil că nici termenul științific de cercetare nu este străin de ceea ce putem avea, ca certitudine, la un anumit moment dat. Și poate că toată lupta noastră acerbă pentru a afla ceva, pentru a cerne informația asimilată nu este decât un mic pas spre aceeași certitudine.
Cercurile noastre de prieteni sau încercările la care suntem supuși devin tot atâtea modalități de a avea o paletă largă de opțiuni. Din care, cu discernământ, suntem nevoiți să alegem. A ști acum să ne păstrăm linia, demnitatea, direcția, sensul devine parcă tot mai greu. Și cu tot mai multe încercări și tentații.
Discernământul de care îmi spunea domnul zilele trecute și capacitatea noastră de a selecta devin tot mai afectate sau agresate de un cer căzut, de cancerul care e boala exacerbată a modernității. Cu toate formele ei de manifestare. Dincolo de dimensiunea cerebrală sau de toate cercetările științei, nu îi putem face față.
Dincolo de tot și de toate, cerul de deasupra noastră și cerul din noi (îngerul) sunt de aceeași natură. Dacă știm să discernem vocea cerului de sus și a celui din noi, daimonul începe să vorbească. Iar noi să știm să iubim să fim. Cu discernământ.
Mihai PĂTRAȘCU
