Mi se pare că, sau ni se pare că au devenit deja locuri comune pentru ceea ce, destul de des, înseamnă mai mult decât opiniile personale, acum intrate într-un orizont al impunerii.
Părerea mea este așa de importantă încât parcă trebuie să țină loc unui concept generalizat și generalizant, chiar dacă în realitate ea nu este decât un simplu punct de vedere. Însă părerea este – și trebuie să rămână – un atribut al subiectivității, care dă culoare, savoare, candoare sau splendoare.
Părerile de rău sunt, fără excepție, asociate unui timp tardiv, irecuperabil, în care cele trei lucruri care nu se mai întorc (pietrele aruncate, cuvintele spuse sau timpul trecut) ne macină ființa.
În opoziție, părerile de bine sunt însoțite de o co-participare la starea celuilalt, o comuniune specifică regnului viu, asociativ, o bucurie pentru și față de binele celuilalt, unul din sentimentele cele mai înalte ale omului.
Pare că sau se pare că dețin un adevăr impersonal, general valabil, trans-personal; nota muzicală, omonim al pronumelui personal mi dă o altă nuanță acestui adevăr cunoscut de toți; acel atât-de-personal mi se pare deja conține plusul care diferențiază, gestul care evidențiază, dalta care sculptează specificul ființei.
Părerile sunt atât de diferite tocmai prin faptul că pronumele personal – sau nota muzicală – mi conține tonalitatea care face ca, în orchestra sunetelor vieții, solo-ul instrumentului fiecăruia să poată fi apreciat la timpul potrivit.
Talanții sunt dați pentru a fi înmulțiți, după cum există un timp pentru fiecare – și muzica își are timpul ei, după cum și tăcerea își are momentele ei; există un timp pentru toți cum există un timp pentru fiecare; părerea celorlalți trebuie ascultată la timpul expunerii, dar părerea noastră este cea care trebuie să fie expresia unei bune-cuviințe în toată vremea și-n tot ceasul, în cer și pe pământ, cu gând, cuvânt, cu vânt, cu rând. Curând.
Mihai PĂTRAȘCU
