Cu ocazia 𝐙𝐢𝐥𝐞𝐢 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥 𝐈𝐦𝐚𝐭𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 vă invităm să descoperiți 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐂𝐚𝐬𝐞𝐢 𝐏𝐚𝐫𝐨𝐡𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐠𝐮𝐫𝐞𝐧𝐢 aflată la Muzeul Satului Baia Mare.
Casa Parohială Ungureni reprezintă un obiectiv de arhitectură tradițională specific zonei etnografice Lăpuș și este una dintre primele case aduse în Muzeul Satului din Baia Mare. În anul 1975, în cercetările sale prin Țara Lăpușului, muzeograful Sabin Șainelic identifică casa în teren, în localitatea Ungureni, comuna Cupșeni, face demersurile necesare pentru achiziționarea ei, iar doi ani mai târziu casa este adusă pe Dealul Florilor.
Povestea obiectivului de arhitectură vernaculară a început cu mai bine de 150 de ani în urmă, inițial casa fiind construită în localitatea Cupșeni. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea locuința a fost cumpărată, demontată bârnă cu bârnă și strămutată în Ungureni, 𝑝𝑒 𝑑𝑎̂𝑚𝑏, aproape de centrul satului. Achiziția casei s-a făcut în momentul în care familia Corui din Ungureni a rămas fără acoperiș deasupra capului din cauza unei întâmplări nefericite, în urmă căreia, casa în care locuiseră până atunci a ars. Astfel, Ion al lui Corui, împreună cu soția sa, au fost primii proprietari pe care casa i-a avut în localitatea Ungureni, acolo unde a fost identificată de către specialiștii muzeului.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în casă a locuit și preotul Ilie din sat, motiv pentru care i-a rămas denumirea de casă parohială. Ioan Buda, un urmaș al familiei preotului, își amintește: „𝑀𝑎𝑚𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝐵𝑢𝑑𝑎 𝐴𝑛𝑎, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑝𝑎̆𝑟𝑖𝑛𝑡̦𝑖 𝑠̦𝑖 𝑠-𝑎 𝑐𝑎̆𝑠𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑡 𝑐𝑢 𝑉𝑎̆𝑠𝑎̆𝑙𝑖𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐶𝑜𝑟𝑢𝑖. 𝑃𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑎𝑡, 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙 𝐼𝑙𝑖𝑒, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑠𝑡𝑟𝑎̆𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑢𝑙 𝑚𝑎𝑚𝑒𝑖 𝑚𝑒𝑙𝑒, 𝑎𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑎̆-𝑠𝑡𝑟𝑎̆𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢. 𝑇𝑎𝑡𝑎̆𝑙 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼𝑙𝑖𝑒 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡, 𝑑𝑒 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎, 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑡, 𝑒𝑟𝑎 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙 𝐺ℎ𝑒𝑜𝑟𝑔ℎ𝑒. 𝑃𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑎𝑡 𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑡 𝑜 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜, 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑖̂𝑖 𝑧𝑖𝑐𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑜ℎ𝑖𝑎𝑙𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑖-𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎𝑠 𝑛𝑢𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑠̦𝑎. 𝑃𝑒 𝑢𝑟𝑚𝑎̆, 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑡 𝑛𝑒𝑝𝑜𝑎𝑡𝑎 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖, 𝑎𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑏𝑎̆𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑎̆, 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑒 𝐵𝑢𝑑𝑎 𝑠̦𝑖 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’ (𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑢𝑙), 𝐼𝑛𝑑𝑟𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝐶𝑜𝑟𝑢𝑖. 𝐷𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑒 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑎 𝑎 𝑚𝑢𝑟𝑖𝑡, 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑎 𝑟𝑎̆𝑚𝑎𝑠 𝑙𝑎 𝑢𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑛𝑒𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒, 𝑙𝑎 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑒, 𝑒𝑎 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑠̦𝑖 𝑎𝑐𝑢𝑚, 𝑎𝑟𝑒 72 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖. 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑒 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢 𝐼𝑜𝑛, 𝑐𝑢 𝑓𝑎̆𝑡𝑢 (𝑒𝑟𝑎 𝑓𝑎̆𝑡 𝑙𝑎 𝑏𝑖𝑠𝑒𝑟𝑖𝑐𝑎̆), 𝑎𝑢 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑟𝑖 𝑎𝑖 𝑐𝑎𝑠𝑒𝑖, 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑒𝑖 𝑎𝑢 𝑐𝑢𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑎𝑡 𝑐𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑢𝑧𝑒𝑢 𝑐𝑎𝑠𝑎.”
În anul 1977, au avut loc lucrările de demontare a casei și de strămutare a acesteia în muzeu. În timpul lucrărilor, muzeografului Sabin Șainelic i-a fost alături echipa de muncitori a muzeului, condusă de restauratorul Gheorghe Dâmb. La acea vreme, când specialiștii muzeului, împreună cu echipa de muncitori, au început lucrările de demontare a casei, întreg satul știa că locuința care a aparținut lui Indrei de la Corui va ajunge la Muzeul Satului din Baia Mare. „𝑇̦𝑖𝑛 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑐𝑢 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑢𝑧𝑒𝑢, 𝑐𝑢 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙𝑖𝑠̦𝑡𝑖, 𝑜 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑛𝑡𝑎𝑡-𝑜 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑑𝑢𝑠-𝑜. 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑜 𝑑𝑒𝑠𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡-𝑜 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑑𝑢𝑠 𝑡𝑜𝑡, 𝑠̦𝑖 𝑝𝑖𝑒𝑡𝑟𝑒𝑙𝑒. 𝑂 𝑢𝑟𝑐𝑎𝑡 𝑐𝑎𝑚𝑖𝑜𝑛𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜, 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑎𝑢 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑟𝑐𝑎𝑡𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑖𝑒𝑡𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑢𝑝𝑡𝑜𝑟. 𝑃𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑝𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑙-𝑜 𝑑𝑢𝑠, 𝑎𝑠̦𝑎 𝑐𝑢𝑚 𝑜 𝑓𝑜𝑠𝑡. 𝐴𝑐𝑜𝑙𝑜, 𝑝𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑐𝑢𝑝𝑡𝑜𝑟 𝑚𝑎̆ 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑜𝑟𝑚, 𝑐𝑎̆ 𝑒𝑟𝑎 𝑐𝑎𝑙𝑑. 𝑀𝑎𝑚𝑎 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑢𝑛 𝑝𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎 𝑙𝑎 𝑠𝑎𝑝𝑎̆, 𝑚𝑎̆ 𝑙𝑎̆𝑠𝑎 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑎. 𝑃𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑑𝑒 𝑠̦𝑎𝑠𝑒-𝑠̦𝑎𝑝𝑡𝑒 𝑎𝑛𝑖 𝑡𝑜𝑡 𝑝𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑎𝑚 𝑠𝑡𝑎𝑡, 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑐𝑢𝑡. 𝑆̦𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎 𝑙𝑎 𝑓𝑎̂𝑛 𝑙𝑎 ℎ𝑜𝑡𝑎𝑟, 𝑡𝑜𝑡 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎𝑚, 𝑐𝑢 𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑏𝑎̆𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑎̆.”
Compusă din trei încăperi: tindă, casă de locuit și cămară, pentru acele vremuri casa avea dimensiuni considerabile, ceea ce indică faptul că locuința a aparținut unei familii înstărite din sat. „𝑃𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑖, 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑒𝑟𝑎 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑏𝑢𝑛𝑎̆ 𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑐𝑒𝑙𝑒𝑙𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑒 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑠𝑎𝑡 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑖𝑐𝑢𝑡̦𝑒, 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑒𝑙𝑒 𝑛𝑢 𝑎𝑣𝑒𝑎𝑢 𝑐𝑎̆𝑚𝑎𝑟𝑎̆. 𝐶𝑎𝑠𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑖̂𝑖 𝑖̂𝑛𝑣𝑒𝑙𝑖𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑛𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑐𝑎̆ 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑠𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑡̦𝑖, 𝑐𝑒𝑙𝑒𝑙𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑐𝑢 𝑔𝑜𝑧, 𝑐𝑢 𝑝𝑎𝑖𝑒. 𝑂 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑟𝑎𝑟𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖 𝑐𝑎𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎 𝑒𝑖 𝑙𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑒𝑎. 𝐶𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑢𝑧𝑒𝑢 𝑜 𝑝𝑙𝑎̆𝑡𝑖𝑡-𝑜 𝑏𝑖𝑛𝑒 𝑙𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖. 𝑂𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑎𝑡 𝑜 𝑎𝑝𝑟𝑒𝑐𝑖𝑎𝑡, 𝑜 𝑠̦𝑡𝑖𝑢𝑡 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑣𝑎 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑔𝑒 𝑐𝑎𝑠𝑎.”
La exterior, pe partea din față a casei se află „târnațul” (prispa), bătut cu pământ și susținut de șase stâlpi ornamentați prin crestare, stâlpii prinzându-se de cunună cu ajutorul „chituşilor”. Deși sunt realizați într-o manieră simplistă, sistemul de prindere al stâlpilor de cunună oferă casei un aspect deosebit. În partea de jos, de o parte și de alta a intrării, stâlpii sunt uniți de trei rânduri de „lețuri” cioplite, așezate pe orizontală. „𝑃𝑒 𝑡𝑎̂𝑟𝑛𝑎𝑡̦ 𝑡𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎 𝑠𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑙𝑎 𝑢𝑠𝑐𝑎𝑡 𝑟𝑢𝑑𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑚𝑎𝑧𝑎̆𝑟𝑒, 𝑑𝑎 𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑚𝑒𝑙𝑒. 𝑀𝑒𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒 𝑡𝑎̆𝑖𝑎𝑢 𝑓𝑒𝑙𝑖𝑖, 𝑠𝑒 𝑖̂𝑛𝑠̦𝑖𝑟𝑎𝑢 𝑝𝑒 𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑠𝑒 𝑙𝑎̆𝑠𝑎𝑢 𝑎𝑓𝑎𝑟𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑢𝑠𝑐𝑎𝑡, 𝑙𝑎 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒.”
Ridicată pe o fundație de piatră de carieră, casa a fost construită din lemn de fag, cu tălpile realizate prin fasonare cu barda pe patru fețe, iar pereții ridicați din bârne rotunde dispuse orizontal, lipite cu pământ între ele și îmbinate la colțuri în „chiutori drepte”. Acoperișul este în patru ape, cu îmbinare pe grindă și are o înălțime impresionantă de 6 metri. ✨ Învelitoarea, realizată din draniță de brad este bătută la două rânduri, iar în partea de sus prezintă două luminatoare în formă de sprânceană. Un element diferit față de celelalte locuințe din zonă îl reprezintă cămara, a cărei pereți, între bârne, sunt lipiți cu pământ.
Interiorul casei are aceeași structură cu cel al majorității locuințelor din zona Lăpușului. „𝑆𝑎̆ 𝑠𝑡̦𝑖𝑡̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑠 𝑎𝑠̦𝑒𝑧𝑎𝑡𝑒 𝑡𝑜𝑚𝑛𝑎 𝑎𝑠̦𝑒 𝑐𝑢𝑚 𝑜 𝑓𝑜𝑠𝑡. 𝑇𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑠 𝑝𝑢𝑠𝑒 𝑙𝑎 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑟. 𝑃𝑒 𝑟𝑢𝑑𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑡̦𝑜𝑙𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑎̆, 𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑔𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒, 𝑑𝑎 𝑒𝑟𝑎 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑙𝑎𝑑𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑧𝑒𝑠𝑡𝑟𝑒, 𝑐𝑟𝑒𝑑 𝑐𝑎̆ 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠̦𝑖 𝑎𝑚𝑢, 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑡̦𝑖𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑏𝑎̆𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑖𝑖 ℎ𝑎𝑖𝑛𝑒𝑙𝑒. 𝑆̦-𝑎𝑝𝑜𝑖 𝑠𝑢𝑏 𝑙𝑎𝑣𝑖𝑡̦𝑎̆ 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑜𝑎𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑙𝑎𝑝𝑡𝑒. 𝑃𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑜𝑎𝑙𝑎 𝑐𝑢 𝑙𝑎𝑝𝑡𝑒, 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑢𝑛 𝑏𝑙𝑖𝑑 𝑑𝑒 𝑙𝑢𝑡 𝑑𝑒𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑧𝑖𝑙𝑒 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑𝑒𝑎, 𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑎̆𝑚𝑎̆𝑡𝑖𝑠̦𝑎̆, 𝑠𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑎̂𝑛𝑎̆, 𝑔𝑟𝑜𝑠̦𝑡𝑖𝑜𝑟. 𝑂 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑔𝑟𝑒𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑑𝑢𝑙𝑎𝑝𝑢𝑟𝑖, 𝑛𝑢 𝑒𝑟𝑎 𝑓𝑟𝑖𝑔𝑖𝑑𝑒𝑟, 𝑎𝑚𝑢 𝑙𝑒 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑚 𝑡̦𝑖𝑛𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑓𝑟𝑖𝑔𝑖𝑑𝑒𝑟. 𝐴𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎𝑢 𝑢𝑛 𝑚𝑛𝑖𝑒𝑧 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑜 𝑝𝑟𝑎̆𝑗𝑎𝑠𝑐𝑎̆, 𝑠𝑎̆ 𝑜 𝑝𝑢𝑖𝑒 𝑙𝑎 𝑏𝑜𝑟𝑐𝑎𝑛. 𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑡𝑎̆𝑖𝑎𝑖 𝑢𝑛 𝑚𝑛𝑖𝑒𝑙 𝑖̂𝑙 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑖 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡 𝑠𝑎𝑢 𝑖̂𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑡̦𝑖𝑛𝑒𝑎𝑖 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎̂𝑛𝑡𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑝𝑎̆ 𝑟𝑒𝑐𝑒 𝑜𝑟𝑖 𝑖̂𝑛 𝑢𝑟𝑧𝑖𝑐𝑖, 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑠𝑒 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑐𝑒. 𝑇̦𝑖𝑛 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑎̆𝑖𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’ 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑢𝑛 𝑚𝑛𝑖𝑒𝑙 𝑠̦𝑖 𝑛𝑢 𝑖̂𝑙 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎𝑢 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎 𝑡𝑜𝑡. 𝐷𝑎 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑐𝑜𝑣𝑎𝑡𝑎̆, 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑢𝑟𝑧𝑖𝑐𝑖 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑝𝑒 𝑠𝑢𝑏 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒, 𝑐𝑎̂𝑡 𝑠̦𝑖 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑒𝑎 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑙𝑎̆𝑠𝑎𝑢 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎̆𝑚𝑎𝑟𝑎̆. 𝐴𝑠̦𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑜 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑧𝑖𝑙𝑒. 𝑈𝑟𝑧𝑖𝑐𝑎 𝑛𝑢 𝑙𝑎̆𝑠𝑎 𝑚𝑢𝑠𝑐𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒. 𝐶𝑎̂𝑡𝑒𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎̂𝑛𝑡𝑎̂𝑛𝑎̆. 𝐿𝑒𝑔𝑎𝑢 𝑚𝑖𝑒𝑙𝑢’, 𝑖̂𝑙 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑔𝑎̆𝑙𝑒𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑜 𝑠𝑙𝑜𝑏𝑜𝑧𝑒𝑎𝑢 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎̂𝑛𝑡𝑎̂𝑛𝑎̆, 𝑖̂𝑛 𝑎𝑝𝑎̆, 𝑙𝑎 𝑟𝑒𝑐𝑒, 𝑜 𝑧𝑖-𝑑𝑜𝑢𝑎̆. 𝐷𝑎 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑛𝑢 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡, 𝑐𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑐𝑎 𝑠̦𝑖 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑐𝑎 𝑎𝑝𝑎, 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑙 𝑡̦𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡.”
Aflat în vizită la muzeu, Buda Ioan (Ionu’ Gâsului), în vârstă de 68 de ani retrăiește astăzi cu drag momentele din tinerețe, când se întâlneau cu toții în casa bunicului: „𝐿𝑎 𝑠𝑎̆𝑟𝑏𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖, 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑖𝑒𝑠̦𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑏𝑖𝑠𝑒𝑟𝑖𝑐𝑎̆, 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑑𝑢𝑐 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑢𝑚 𝑣𝑒𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑡𝑜𝑡̦𝑖𝑖 𝑓𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑙𝑢𝑖 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’, 𝑙𝑎 𝑒𝑙 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑧𝑖𝑡𝑎̆. 𝑇𝑜𝑚𝑛𝑎 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑒𝑟𝑎 𝑝𝑢𝑠𝑎̆ 𝑚𝑎𝑠𝑎 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑙𝑎 𝑛𝑜𝑖. 𝑆̦-𝑎𝑝𝑜𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑒𝑟𝑎 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖, 𝑐𝑎 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑡𝑜𝑡, 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑎𝑢 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑢𝑛 𝑝𝑎ℎ𝑎𝑟 𝑑𝑒 ℎ𝑜𝑟𝑖𝑛𝑐𝑎̆, 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎𝑢, 𝑖𝑎𝑟 𝑒𝑢 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑖 𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡𝑎𝑚, 𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡𝑎𝑚 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑜𝑟, 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠̦𝑡𝑖𝑢 𝑎𝑡𝑎̂𝑡𝑒𝑎, 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙 𝑑𝑒 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑠̦𝑡𝑖𝑢?”
La fel de mult îi plăcea lui Ioan să meargă în vizită la bunicul său și în restul zilelor, că era om harnic, se gospodărea și avea de toate pe lângă casă. „𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑜 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑡 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’, 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑢’ 𝑚𝑒𝑢 𝑐𝑢 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑎, 𝑢𝑛𝑐ℎ𝑒𝑠̦𝑢’ 𝑐𝑢 𝑛𝑒𝑣𝑎𝑠𝑡𝑎̆-𝑠𝑎 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑓𝑒𝑡𝑒. 𝐸𝑖 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑜 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑡. 𝐿𝑎 𝑒𝑖 𝑚𝑒𝑟𝑒𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑝𝑜𝑚𝑖 𝑝𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑐𝑎𝑠𝑎̆. 𝑃𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑚𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑖𝑒, 𝑛𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑖̂𝑛 𝑡𝑎̆𝑡 𝑠𝑎𝑡𝑢’ 𝑝𝑜𝑚𝑖, 𝑑𝑎 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑜 𝑓𝑜𝑠𝑡, 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑏𝑜𝑔𝑎𝑡𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑜 𝑎𝑣𝑢𝑡 𝑎𝑡𝑎̂𝑡̦𝑖𝑎, 𝑛𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑢. 𝐷𝑎 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑝𝑜𝑚𝑖 𝑝𝑒 𝑑𝑎̂𝑚𝑏𝑢’ 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎, 𝑐𝑎̂𝑡̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑝𝑒𝑎𝑢, 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑝𝑟𝑢𝑛𝑖, 𝑝𝑒𝑟𝑖, 𝑑𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑡𝑖𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒… 𝑁𝑜𝑖 𝑎𝑣𝑒𝑚 𝑎𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢𝑚𝑎’ 𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑏𝑎̆𝑢𝑡̦, 𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑜𝑖, 𝑑𝑎 𝑚𝑒𝑟𝑒𝑚 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’, 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’ 𝑣𝑒𝑐𝑖 𝑒𝑟𝑎𝑢. 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑒𝑟𝑎𝑚 𝑡𝑎̂𝑛𝑎̆𝑟 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑚 𝑐𝑢 𝑔𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑎̆𝑠𝑡𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑜 𝑣𝑎̂𝑛𝑑𝑢𝑡 𝑐𝑎𝑠𝑎, 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑚 𝑙𝑎 𝑒𝑙, 𝑒𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑚 𝑓𝑒𝑐𝑖𝑜𝑟 ℎ𝑜𝑙𝑡𝑒𝑖, 𝑠̦-𝑎𝑝𝑜𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑒𝑎 𝑖̂𝑛 𝑝𝑜𝑑 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑚𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑎 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑜 𝑓𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑒 ℎ𝑜𝑟𝑖𝑛𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑢𝑛𝑎̆. 𝐿𝑎 𝑒𝑖 𝑡𝑜𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑒𝑟𝑎 ℎ𝑜𝑟𝑖𝑛𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑜𝑎𝑚𝑒.”
Nu de puține ori s-a întâmplat ca 𝐼𝑜𝑛𝑢’ 𝐺𝑎̂𝑠𝑢𝑙𝑢𝑖, asa cum e cunoscut în sat, să rămână și peste noapte la bunicul său, că îi era tare drag. „𝑀𝑎𝑖 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑛𝑜𝑎𝑝𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’. 𝐴𝑝𝑜𝑖 𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑚𝑒𝑎𝑚 𝑖̂𝑛 𝑝𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑒𝑖, 𝑜𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑢𝑝𝑡𝑜𝑟, ‘𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠𝑢𝑠. 𝐴𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑒𝑟𝑎 𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑏𝑖𝑛𝑒, 𝑒𝑟𝑎 𝑐𝑎𝑙𝑑.”
Obiceiurile și credințele locului erau bine păstrate și respectate de către oamenii satului. Fie că ne referim la obiceiurile de peste an sau la cele care aveau loc cu ocazia unor momente importante din viața omului, toate aveau o semnificație aparte și un rost anume.
La fel era și în cazul nunților care odinioară se organizau doar în anumite perioade ale anului și în cercuri mai restrânse. La nuntă, casa, loc plin de semnificații, ocrotit și benefic, era extrem de importantă, omul fiind profund legat de aceasta, nu doar pentru valoarea materială și utilitară, ci și prin prisma valorii spirituale pe care i-o conferea.
Ultima nuntă care a avut loc în casa parohială Ungureni a fost nunta Anei, sora ultimei proprietare a casei: „𝑇̦𝑖𝑛 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑛𝑢𝑛𝑡𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐴𝑛𝑎 𝑠-𝑜 𝑠𝑐𝑜𝑠 𝑝𝑎𝑡𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑠-𝑜 𝑠𝑐𝑜𝑠 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠̦𝑖 𝑠-𝑜 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑚𝑒𝑠𝑒 𝑑𝑒 𝑠𝑐𝑎̂𝑛𝑑𝑢𝑟𝑎̆, 𝑏𝑎̆𝑛𝑐𝑖. 𝑆-𝑜 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑠 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑜 𝑚𝑎𝑠𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑡𝑖𝑛𝑑𝑎̆, 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑐𝑎̆𝑚𝑎𝑟𝑎̆, 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑎𝑝𝑎̆ 𝑙𝑢𝑚𝑒𝑎. 𝐸𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑚 𝑑𝑒𝑗𝑎 𝑖̂𝑛𝑠𝑢𝑟𝑎𝑡. 𝐷𝑖𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎, 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑛𝑎̆𝑛𝑎𝑠̦𝑖, 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑎𝑠𝑎 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑠̦-𝑎𝑝𝑜𝑖 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑛𝑎̆𝑛𝑎𝑠̦𝑖𝑖 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑢 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑎𝑠𝑎̆. 𝑃𝑒 𝑢𝑟𝑚𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑎𝑠𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑒’ 𝑙𝑎 𝑚𝑖𝑟𝑒 𝑎𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑑𝑎𝑟 𝑎𝑐𝑎𝑠𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑚𝑖𝑟𝑒𝑎𝑠𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎̆𝑐𝑒’ 𝑛𝑢𝑛𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑖𝑛𝑣𝑖𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑒𝑖.”
Atmosfera din casă era la fel de primitoare și cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau a celor de Paști, femeile schimbând țesăturile de toate zilele cu cele de sărbătoare. „𝐷𝑒 𝐶𝑟𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛, 𝑖̂𝑛 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑛 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑚 𝑝𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜, 𝑚𝑎𝑖 𝑎𝑙𝑒𝑠 𝑒𝑢. 𝐼𝑛𝑡𝑟𝑎𝑚 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑎̆, 𝑠̦-𝑎𝑝𝑜𝑖 𝑛𝑒 𝑑𝑎 𝑚𝑜𝑎𝑠̦𝑎 (𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑏𝑎̆𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑎̆) 𝑛𝑢𝑐𝑖, 𝑚𝑒𝑟𝑒, 𝑝𝑒𝑟𝑒, 𝑐𝑜𝑙𝑎̆𝑐𝑒𝑖, 𝑐𝑒-𝑜 𝑎𝑣𝑢𝑡, 𝑑𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑓𝑒𝑙𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒. 𝐵𝑎̆𝑖𝑒𝑡̦𝑖𝑖 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑢 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒, 𝑓𝑒𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒. 𝑆̦𝑖 𝑛𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒’ 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑚𝑎𝑠𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑡𝑜𝑡̦𝑖, 𝑒𝑟𝑎𝑚 𝑣𝑟𝑒𝑜 𝑧𝑒𝑐𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖, 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑜 𝑠̦𝑎𝑝𝑡𝑒-𝑜𝑝𝑡 𝑎𝑛𝑖, 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑣𝑟𝑒𝑜 𝑑𝑜𝑖𝑠𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑐𝑒.
𝐴𝑝𝑜𝑖 𝑑𝑒 𝑃𝑎𝑠̦𝑡𝑖 𝑚𝑒𝑟𝑒𝑢 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑒𝑎𝑚 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’. 𝑁𝑒 𝑠𝑐𝑜𝑡𝑒𝑎 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’ 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑜 ℎ𝑜𝑟𝑖𝑛𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑢𝑛𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑏𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝑔𝑖𝑛𝑒𝑟𝑖𝑖, 𝑐𝑢 𝑡𝑎𝑡𝑎 𝑇𝑜𝑑𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢 𝑏𝑎𝑑𝑒𝑎 𝑚𝑎̆𝑡𝑢𝑠̦𝑖𝑖. 𝑀𝑜𝑎𝑠̦𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖 𝑐𝑢 𝑏𝑟𝑎̂𝑛𝑧𝑎̆, 𝑐𝑜𝑙𝑎𝑐𝑖, 𝑝𝑎̆𝑠𝑐𝑢𝑡̦𝑎̆.”
În anul 1978, sub îndrumarea restauratorului Gheorghe Dâmb, muncitorii Matei Ioan și Toma Găvrilă au reconstruit Casa Parohială din Ungureni în partea dreaptă a muzeului, acolo unde pot fi vizitate gospodării și obiective de arhitectură populară reprezentative Țării Lăpușului. Casa este împrejmuită de un gard de nuiele împletit în formă de spic, în timp ce poarta este simplă, realizată din „lețuri” de brad.
Ocrotitoare a numeroase generații, casa a rămas mărturie a priceperii și simplității oamenilor de la acea vreme care erau profund legați de rădăcini, a poveștilor transmise din generație în generație și a sufletului satului tradițional.
Anul acesta, Buda Ioan din Ungureni, în vârstă de 68 de ani, a revenit la Muzeul Satului din Baia Mare, împreună cu soția sa, Buda Victoria. Acesta a vizitat din nou casa în care a copilărit și a dat de pomană tuturor celor pe care i-au întâlnit la muzeu, în amintirea bunicului său. „𝐷𝑒 𝑃𝑎𝑠̦𝑡𝑖, 𝑎𝑛𝑢𝑙 𝑎̆𝑠𝑡𝑎, 𝑎𝑚 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑎𝑚 𝑑𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑝𝑜𝑚𝑎𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’. 𝑂𝑢𝑎̆, ℎ𝑜𝑟𝑖𝑛𝑐𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒, 𝑙𝑎 𝑐𝑎̂𝑡̦𝑖 𝑜 𝑓𝑜𝑠𝑡. 𝐼̂𝑠 𝑚𝑎̂𝑛𝑑𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑎𝑖𝑐𝑖, 𝑚𝑒𝑟𝑒𝑢 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑚 𝑜𝑐𝑎𝑧𝑖𝑎 𝑣𝑖𝑛 𝑠𝑎̆ 𝑜 𝑣𝑎̆𝑑. 𝐼̂𝑚𝑖 𝑡𝑜𝑡 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑡𝑎̆𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑙𝑎 𝑏𝑎̆𝑢𝑡𝑒 𝑐𝑢 𝑚𝑜𝑠̦𝑢’, 𝑐𝑢𝑚 𝑛𝑒 𝑝𝑒𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑎𝑚 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖. 𝑀𝑖𝑒 𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑏𝑖𝑛𝑒 𝑖̂𝑚𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑐𝑎𝑠𝑎 𝑙𝑎 𝑚𝑢𝑧𝑒𝑢.”
Casa Parohială din Ungureni vă așteaptă să îi treceți pragul și să o descoperiți la Muzeul Satului din Baia Mare. O găsiți în capătul uliței din partea dreaptă, la fel de frumoasă precum odinioară.
Locuința păstrează de sute de ani povești și amintiri ale oamenilor locului, care nu s-au pierdut în negura timpului, ci au rămas mărturie a vieții simple, profunde și firești trăită în vatra satului.