Am asistat, în primele mele deplasări în Italia, la un scenariu: în fața mea, într-un compartiment de tren, o tânără vorbea cu familia și cu prietenii la telefon. Un cuvânt obsedant care se relua – chiar deranjant pentru noi, ceilalți – era paura.
Deja știam italiană suficient de bine pentru a purta conversații nu numai uzuale, ci la un nivel de business, cu termeni tehnici, chiar academici, cu formule de politețe specifice, deosebit de elegante în limba lui Dante.
Cum nu reușeam nicicum din context, în ciuda densității folosirii cuvântului mai sus-amintit, să deduc sensul sau semnificația lui, deveneam tot mai curios și din ce în ce mai preocupat. Firul gândurilor mele se tăiase de mult și singura mea preocupare era să ascult conversația tinerei și să deduc meandrele paurei…
După mai bine de o oră, cedez și iau telefonul, scriindu-i un mesaj prietenului meu Liviu, care peste zece ani avea să devină preot la Roma, întrebându-l de sensul cuvântului care mă chinuia de ceva vreme.
Răspunsul a venit prompt și surprinzător pentru mine: frica. E sentimentul pe care îl au toți cei de aici – îmi spune Liviu – , nu am văzut nicăieri așa o nație care să fie, la tot pasul, cuprinsă de frică.
La mulți ani după acest episod, văd cum aproape tot în jurul nostru e cuprins și învăluit în frică. De la omul de rând care își teme locul de muncă, până la – încă nevindecată – teama libertății de exprimare sau – ceea ce e mult mai apăsător – frica de celălalt, fenomenul este îngrijorător.
Frica ne domină și ne guvernează, ne îndrumă sau ne limitează, ne impune sau ne ordonează viața, ne face să nu mai știm, să nu mai dorim, să nu mai iubim, să nu mai fim… Văd cum frica de celălalt, de multe ori (iar aici realitatea depășește orice imaginație) chiar omul de lîngă noi, aproapele nostru este cel care ne-o induce și ne-o alimentează, conține forme de un proteism fără cuvinte.
În acest context, îndemnul pe care l-am auzit de la cineva drag – să vă exprimați după cum simțiți, lăsați trăirea să vă conducă, dacă vreți să trăiți din plin, ridicați toate barierele cenzurii sau ale prejudecăților – devine în contradicție, ba chiar în conflict cu toată lumea din jur. Iar eu de departe prefer să îi dau curs decât să fiu prins într-o lume guvernată de frică!
Mihai PĂTRAȘCU
Singura frică legată de natura nealterată a omului, este frica lui Dumnezeu, pe care înțeleptul Solomon o numește „început al înțelepciunii”. Cu alte cuvinte, bine este să ne temem să nu pierdem iubirea de Dumnezeu. Orice altă frică este păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că are la temelie necredința. Ce păcat ca prea mulți în lumea aceasta au ajuns la culmea fricii: le este frică să se dezbrace de… frică. Prima poruncă eliberatoare enunțată de Domnul Hristos după Învierea Sa este: „Nu vă temeți! Bucurați-vă!” Evanghelia, dacă o asumăm, este antidotul desăvârșit al fricii. Sus să avem inimile! 🙏