Pictorul maramureşean Traian Bilțiu Dăncuș s-a născut în data de 29 noiembrie 1899 în localitatea Ieud şi a încetat din viaţă în anul 1974.
Începând cu anul 1920 urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase din București. Un an mai târziu pleacă la Paris, pentru a-şi desavârşi studiile. Se întoarce la Sighet în 1927, fiind încadrat la Liceul „Dragoş Vodă”. După Dictatul de la Viena se refugiază la București unde a predat la mai multe şcoli până la pensionare.
Ca pictor a rămas ancorat în ruralitatea maramureşană pe care a zugrăvit-o în multiple ipostaze, cu har şi o evidentă nostalgie.
Traian Bilţiu Dăncuş – Popas în colţ primitor
Personajul reprezentat în lucrarea de faţă este analizat cu minuţiozitate şi rigurozitate, printr-o atentă observare a realităţii vizuale. Dar, dincolo de realitatea ofertantă prin detaliile sale particulare, autorul surprinde un univers uman, cu totul special, ale cărui rădăcini, Bilţiu Dăncuş şi le revendică, ca pe o componentă majoră a unei viziuni personale. Ţăranul este pictat în culorile pământului care-i defineşte întreaga sa existenţă şi filosofie de viaţă. Pământul este element asumat organic de fiinţa acestei componente sociale, majoritare, care, desigur, nu se putea să nu trezească simpatia şi interesul artiştilor.
Spre deosebire de Nicolae Grigorescu sau Arthur Verona care, fară îndoială, îţi exprimă simpatia faţă de ţăran investindu-l cu o încărcătură mai mult sau mai puţin idilică, Traian Bilţiu Dăncuş relevă încărcătura psihologică dramatică a personajului care întruchipează o întreagă categorie socială.
Împovărat de ani şi de griji, ţăranul poposit în partea stângă a compoziţiei, este înghesuit în spaţiul plastic, autorul accentuând trăsătura psihologică a personajului.
Un desen la fel de robust ca şi personajul pe care-l reprezintă, într-o uşoară, pesimistă, diagonală descendentă, echilibrată de cealaltă diagonală, cea a băţului, continuă în partea dreaptă cu descendenţa liniilor de fugă ale perspectivei sobei care ne scoate din spaţiul plastic. Neliniştea interioară a personajului se desprinde din acest savant joc al diagonalelor, care contrazic atitudinea relaxată a ţăranului. Privirea acestuia este acoperita de pleoapele care dau să se închidă la căldura sobei din care se întrezăreşte focul, iar mâinile sale grele sunt abandonate, la fel ca şi căciula şi raniţa.
O excepţională capacitate narativă a lui Dăncuş se relevă prin instrumentarea cu ajutorul câtorva elemente motivistice a acestei compoziţii. Personajul aţipit, căciula şi raniţa abandonate la piciorul scaunului, farfuria goală de pe sobă, băţul de călătorie, soba încinsă, toate aceste într-o gamă cromatică reţinută, extrem de restrânsă, ne povestesc despre un ţăran aflat în trecere prin locuinţa modestă a unui semen ospitalier.
Faţa brăzdată şi mâinile puternice ne vorbesc despre o viaţă de muncă. Câteva clipe de odihnă, după un blid de mâncare, între două drumuri, sunt, poate, singura consolare şi resemnare a acestui tandru personaj din Ardealului de Nord al anului 1940. Consolare sau umilinţă? Destindere sau resemnare? Sunt întrebări pe care Dăncuş şi le pune şi ni le pune în legătură cu destinul ţăranului din Ieud, cu siguranţă, parte din sufletul artistului şi al unei întregi naţii.
Un realism asumat cu fiorul conştiinţei unei datorii civice brute şi autentice. Într-o perioadă în care arta românească îşi consuma experienţele şi experimentele avangardei târzii, Traian Bilţiu Dăncuş îţi asuma reţeta realismului, care, versatil, îşi dovedeşte viabilitatea, dintr-o necesitate a artei de a se angaja social şi istoric în consemnarea unei stări sociale a vremii.
Dependenţa de real, a fost şi este la Baia Mare o trăsătură caracteristică principală, indiferent de orientările stilistice sau estetice asumate de către artişti de-a lungul istoriei acestui centru artistic.
Dr. Dorel Topan