De când ne știm ne întrebăm de lucruri, oameni, fapte.
De mici copii ne minunăm din zori și până-n noapte.
Cu vremea credem și sperăm că sens noi lumii știm să dăm
La tot ce e aici și-n jur, de la-ntuneric la azur
Cu gândul plin și drept și pur, de la culoare la contur
De cum se împletește-un șnur, de ce e diamantul dur
De ce luăm și de ce dăm, de cum primim când ne rugăm
Minuni din piatră cum creăm, de ce e bine să uităm
Când rostul lumii-l dărâmăm și mult la sfinți ne închinăm
În noapte, prin fapte, în șoapte.
De ce semne e nevoie pentru a fi transpuse-n gând? De ce omul care pierde e mereu cel bun și blând? Câte sunete formează chiar și cel mai simplu cânt? De ce suflu e nevoie pentru a se face vânt? Cine oare-adună praful și-l transformă în pământ? Ce-i împiedică pe oameni să se țină de cuvânt? De ce lupta se încheie cu învingător și-nfrânt? Cine știe unde-i sursa sau imboldul pentru-avânt? Cum obținem ce-i al nostru, impunând sau doar cerând? Cine întărește pomul de la firul cel plăpând? Unde-i nodul care are un frumos deznodământ? Cine naște din lumină focul cel a-toate-arzând?
Cine a creat din piatră stilul gotic, arcul frânt? De ce drumul spre credință e întotdeauna strâmt? De ce prețul pentru lacrimi e mereu în necuvânt? Când vom înțelege viața: mâine, astăzi, în curând? Ce îi dă puteri depline unui ne-nsemnat descânt? Unde merge sufletul când trupul se ascunde în mormânt? Cum ne facem din vecie un etern așezământ? Cine știe să ne-arate unde este duhul sfânt? Care-i pragul ce măsoară de la sfânt la cel prea-sfânt?
Cine oare-mi poate spune cine sunt eu cel ce sunt? Sunt și pământ, și gând plăpând, și cânt când frânt cuvânt în vânt cântând, strigând, mergând pe rând, ca un descânt în necuvânt cu-avânt arzând în duhul sfânt…
În noapte, prin fapte, în șoapte…
Mihai PĂTRAȘCU
