Sunt pline rețelele de socializare de dovezi ale încununării muncii de peste an a elevilor. Sigur, asta este varianta ideală: copilul premiant. De cele mai multe ori în spatele acestuia stă o familie responsabilă și oameni ai sistemului de învățământ dedicați meseriei lor.
Nimeni nu vorbește însă despre dramele transformate în traume ale elevilor mai puțin norocoși: aceia care nu au în spate o familie care să ii susțină, aceia care nu au căzut cu tronc unor prea severi profesori și s-au intersectat în mod neplăcut cu ambiția și aroganța acestora, aceia care au mari limite intelectuale și pentru care nu se face de cele mai multe ori nimic sau prea puțin, … nimeni nu vorbește despre elevii care s-au străduit să își depășească propriile performanțe, chiar dacă acestea sunt mediocre! Dar s-au depășit!
Nimeni nu ii amintește pe cei care tot anul au îndurat ironiile și poate lipsa de preocupare a unor oameni de la catedră pentru persoana lor.
Nimeni nu ii amintește pe elevii care au încheiat un an în care au făcut eforturi incomensurabile să își abțină reacțiile neplăcute la fenomenul de bullying al colegilor.
Nimeni nu se gândește la cei mai puțin perfecți ai sistemului. În felul lor și ei au micile lor victorii, odată cu încheierea anului școlar. Acum își contorizează câte eforturi au depus pe care nimeni nu le-a observat!
Cine știe cât și-ar fi dorit o încurajare care a întârziat să apară!
Despre acești elevi nimeni nu vorbește, deși aceștia sunt majoritatea.
De ce oare tindem să apreciem doar elitele? Eficiența învățământul românesc mai nou să cuantifică, în mod regretabil, în premii. Însă învățământul românesc este unul de masă!
Vorbim frumos despre incluziune, dar unde sunt roadele ei? Câți elevi beneficiari ai unui sistem incluziv au reușit? Unde sunt ei? Le aude cineva gândurile la final de an?
Departe de mine de a aduce o critică cuiva. Din păcate, pot doar să constat o tristă realitate a sistemului de învățământ a acestor vremuri. Și cred că în multe țări se confirmă veridicitatea afirmațiilor mele.
Cumva noi profesorii suntem un fel de evrei rătăcitori prin deșert . Ce căutăm? Poate dăruirea altor generații de profesori neinteresați de fabricarea hârtiilor, dar dedicați trup și suflet elevilor.
Poate smerenia profesională! Știți voi: calitatea aceea care nu îți permite sa-i spui unui elev: tu orice faci, te închei cu 3. Poate gratitudinea față de părinții care ne încredințează ce au ei mai de preț ca noi să avem loc de muncă! Poate respectul pentru meseria pe care am îmbrățișat-o și pentru noi înșine.
Tuturor celor care le-au găsit deja și se bucură de aprecierea elevilor și a părinților le doresc o vacanță binemeritată! De ce doar lor?
Pentru că sistemul apreciază elitele!
Natalia FORNVALD
