Văd cum, din ce în ce mai mult, în lumea zilelor noastre circulă rețete: în special pentru slăbit, pentru dietă, pentru tot felul de tratamente. Oamenii își pierd timpul cu rețetare, încercând să repare, să refacă, să restabilească nimic altceva decât o ordine inițială.
Ordine pe care ei înșiși au denaturat-o din multe, poate nenumărate motive. Cronicarul le numea, cu o gândire profundă, sub forma măririi deșarte și a iubirii de arginți, care sunt două neputinți vii ale sufletului.
Extrapolînd, tot deșartă e și pofta trupească, fruptul care e dulce, atrăgător și îndemnător la consum, la exces, la a depăși limitele. Iar slăbiciunea omului modern e clădită pe dificultatea înfrînării; oamenii preferă să repare mai degrabă decât să prevină, consumă în exces și se tânguie de boli, adună grămezi de averi, în detrimentul sănătății pentru a le cheltui apoi, încercând să și-o refacă.
Se consumă hârtie, cerneală, energie, timp într-o manieră excesivă pentru a încerca ceva nou, căutând miraculosul care să restabilească ordinea, senzaționalul care să ne pună pe un făgaș al curgerii normale, în albia unde noi înșine nu suntem în stare să stăm decât sub amenințarea bolilor incurabile și a unui capăt care ni se prezintă înfricoșător.
Reacționăm doar în clipa când parcă nu mai este soluție – din cauza propriei noastre lăcomii, luăm rolul în serios doar când ceasul începe să bată sub semnul sfârșirii…
În tot iureșul acesta evenimențial lipsește ceva: bunul simț, măsura, normalitatea. Rețeta simplității. Pe care nu o mai găsim nicăieri, pe care nu mai știm unde să o căutăm, pe care nici măcar nu mai suntem capabili să o invocăm…
De atâta verb a face, am uitat despre a fi, de tot multul ce ne place, am uitat despre a ști, că-i război sau că e pace, nu mai știm nici a iubi, iar rețeta ce ne face oameni nu știm unde s-o găsi!
