Această etapă din anul școlar se remarcă printr-o efervescență în dosarele personale ale cadrelor didactice titulare, care doresc să se mute de la o școală la alta în cadrul etapei de pretransfer.
Pentru cei care nu au legătură cu sistemul de învățământ fac precizarea că doritorii întocmesc un dosar cu documente justificative pe care îl depun spre evaluare la Inspectoratul școlar.
Nimic neobișnuit până aici și perfect normal. Stă în firescul lucrurilor să existe o modalitate de ierarhizare. La fel de firesc e ca școlile să își stabilească propriile criterii de selecție: punctaj minim obligatoriu , lecție susținută sau interviu.
În viziunea mea, cea mai importantă probă ar trebui sa rămână probă practică, respectiv lecția la clasă și eventual interviul. Evident viziunea mea nu trebuie să fie împărtășită de toată lumea. E o părere pur personală și cum sunt un vector de opinie imi permit să mi-o asum.
Îmi voi argumenta totuși convingerea potrivit căreia un cadru didactic poate să își demonstreze valoarea profesională din primii ani de activitate doar prin susținerea unei lecții.
Lecția susținută și interviul consider că sunt singurele criterii specifice care asigură egalitatea de șanse.
Spun sincer: cine reușește să acumuleze în 2 ani școlari 50 de puncte are clasă bună și muncește pe brânci. Cine face 70 de puncte în 2 ani școlari ar trebui să fie genial ca dascăl.
Dar anul acesta, punctajele au explodat ca bureții de prun după ploaie: 90, 100 și chiar mai mult. Dacă vreți să vå raportați la mine, vă spun cu toată sinceritatea, că deși am o grămadă de lecții filmate, proiecte județene, naționale și internaționale organizate, am coordonat practică pedagogică în ultimii doi ani eu nu pot strânge real 80 de puncte.
M-am uitat și eu peste celebra anexa 2 în baza căreia se fac dosarele. Am constatat cu dezamăgire cå majoritatea documentelor justificative încurajează orice, mai puțin activitatea diferențiată cu elevii, preocuparea reală de a ajuta fiecare copil să își depășească propriile limite, creativitatea cadrului didactic, etc. Ori părinții cam asta așteaptă să se întâmple .
Am aflat cu stupoare că s-a revenit la utopia scrierii de cărți, pe care eu ca inspector scolar am stopat-o, după ce în județ au apărut tratate de antropologie scrise de învățătoare, care probabil nu știau care e specificul unui tratat și cu ce se ocupă antropologia.
Și am aflat că sunt cadre didactice care în doi ani au scris nu știu câte cărți și că punctajele sunt perfect justificate, putându-se dovedi cu originalul fiecărei publicații. Bravo! Înseamnă că sunt persoane care au ceva de spus. Vai doamne! Vai de noi! E bai cu țara! Eu mă tot întreb: oare statul îi plătește pe profesori să scrie cărți? Sau să facă carte cu copiii? Am pierdut legătura cu pământul? Eu? Les autres?
Am o propunere pe care o lansez public: să facem o expoziție pe holurile inspectoratului scolar cu toate aceste cărți. Dacă avem atâția scriitori în județ eu vreau în pauza de cafea să le pot răsfoi cărțile și chiar să le promovez!
Dar până atunci, ar fi ideal ca învățătorii (spun învățatori că asta e specialitatea mea) să poată demonstra când vor să ocupe un post că stăpânesc scrierea corectă, limbajul literar, că pot gestiona orice situație ivită la nivelul colectivului, că știu să inventeze o metodă pentru fiecare copil care are nevoie de ajutor și că stăpânesc conținuturile pe care trebuie să le transmită copiilor.
Îmi place de nu mai pot în România! Aici e țara tuturor posibilităților! Nu vă obosiți să mă contraziceti, nu vă risipiți energia, știți prea bine că abordez doar subiecte pe care le pot gestiona.
Mi-ar plăcea să vină vremea normalității mele… mi-ar plăcea să fabricăm mai puține hârtii și să ne pese mai mult de copii!
