Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă.
S-a născut în 31 martie 1933 în Ploiești.
Tatăl său, comerciant, provine dintr-o familie de mici mesteșugari și comercianți, la origine țărani prahoveni.
Mama, Tatiana Cereaciuchin, este născută la Voronej într-o familie de condiție nobilă din zona Donețului. Nichita Stănescu devine al cincilea model important al poeziei românești din secolul XX, alături de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi.
Într-o istorie a formelor de expresie poetice, acțiunea stănesciană propune un discurs extrem de original, asupra căruia critica va interveni abia de acum înainte.
Debutează cu poezie simultan, în martie 1957, în revistele „Tribuna” și „Gazeta literară, iar debutul editorial are ”Sensul iubirii”.
După absolvirea facultății, este un timp corector și apoi, până în 1968, redactor la secția de poezie a „Gazetei literare”. În 1969 este numit redactor șef adjunct al revistei „Luceafărul”, iar din 1970 până în 1973 este redactor șef adjunct la Romania literară.
Duce, chiar după absolvirea facultății, o viață de boem, „umplută cu sărăcie, vise literare, sete de cultură și dragoste de prieteni, fiind „un campion al nopților albe închinate poeziei și filozofării.
El restructurează statutul ontologic al ființei: a fi pentru Nichita Stănescu înseamnă a fi exclusiv în limbajul sau în limba poeziei. Poetica sa este o poetică a instituirii instanței enunțatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare în stăpânire a realului.
Cuvântul (necuvântul) în ipostaza sa materializată în voce (emisiune sonoră de energie umană) este unicul obiect și referent al poeziei.
Scopul poetizării este acela de a accede la sentimente și a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte, poezia se face cu sentimente.
A fost un prieten al Maramureșului despre care spunea: ”Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. (…) Nicăieri nu am întâlnit un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe morală, așa cum l-am întâlnit în Maramureș”. (Nichita Stănescu despre Maramureș în Tribuna, 1983, chestionat de poetul Nicolae Prelipceanu)
Versurile sale au fost puse pe portativ de mulți cantautori, dar probabil cel mai bine îl căntă brăileanul Nicu Alifantis, a cărui voce pare parcă desprinsă cumva din zămbetul lui Nichita.