Anul acesta se împlinesc 176 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor și una dintre cele mai importante figuri ale culturii române.
Data de 15 ianuarie, ziua în care s-a născut marele poet, este marcată în România ca Ziua Culturii Naționale, o sărbătoare instituită prin Legea nr. 238 din 7 decembrie. Evenimentul este celebrat anual și are ca scop promovarea valorilor culturale, a artei și a efortului academic, omagiind totodată moștenirea lăsată de Mihai Eminescu.
Mihai Eminescu s-a născut în Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile școlii gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, intitulat „De-aș avea”. La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a găsit operele unor autori care îi vor influența puternic opera, cum ar fi Platon, Spinoza, Kant.
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial în Iași. Activitatea jurnalistică a lui Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și1877.
Debutul în literatură
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română, Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist. În 25 februarie debutează în revista Familia , din Pesta, a lui Iosif Vulcan , cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral
Ultima poezie scrisă de Mihai Eminescu
Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.
Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”/Mihai Eminescu
