S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile școlii gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, intitulat De-aș avea. La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a găsit operele unor autori care îi vor influența puternic opera, cum ar fi Platon, Spinoza, Kant.
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial în Iași. Activitatea jurnalistică a lui Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și1877.
Debutul în literatură
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română, Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist. În 25 februarie debutează în revista Familia , din Pesta, a lui Iosif Vulcan , cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral
Ultima poezie scrisă de Mihai Eminescu.
Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.
Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”/Mihai Eminescu
